Îmi aduc aminte cum curgea filtrată prin privirile blânde şi molcome ale copilului: curgea molcomă şi delicată. Se revărsa cum se revarsă părul unei fete frumoase peste umerii fragezi şi calzi.
Uneori, îi vedeam curgerea despletită ca o rază de soare. Mai mult, părea o lumină ce nu se va stinge vreodată. O lumină care se va revărsa sub frunţile de care ne apropia albul pătrunzător al zăpezilor. Alteori, semăna cu o umbră mătăsoasă cuprinsă de un somn adânc sau de visul timpului dezvelit de aşteptare.
De multe ori ţineam în palme bănuţi de apă, le priveam jocul şi le simţeam alunecarea printre degete. În oglinda unduitoare, se vedea bucuria zborului neînvins de pasăre. Gândurile îmi alunecau în urmă, la anii când ochii mei înregistrau acele frumoase obiceiuri ale satului, ale pământului, ale părinţilor.
Apa Rusca o privesc cum se rostogoleşte, cum se pierde sub curiozitatea mea crescândă. Fără a privi înapoi, valea Rusca a rămas acolo, iar semnul său trece în memoria vremii. Ochiul refuză să creadă că acele sclipiri de diamant nu vor mai reveni.
Lumina soarelui curge moale şi dulce ca mierea de albine. Cerul se pierde într-un nesfârşit albastru, cum poate fi văzut numai aici, din inima localităţii, de acasă.
Uneori mă simt prea departe de mine. Privesc spre piramida vieţii, spre piramida de dragoste a timpului. Se înalţă dimineaţa, apoi creşte ziua, iar mai târziu coboară amurgul.
Apa aceasta a curs sute de ani, în voia ei, simţind malul mereu aproape, cu strânsorile lui, cu colinele şi munţii coborâţi ca o streaşină peste el.
Conversaţiile cu oamenii de aici, povestea faptelor lor mi s-au gravat în inimă şi de acolo ele s-au răsfrânt în condeiul meu. Tot astfel m-au influenţat şi priveliştile naturii. E rodul vârstei mele. Născut fără intenţie, dintr-un fel de minune.
Doinel PUIU MĂRGINEANU