Cred că expresia „A fi măgarul cuiva“ e cunoscută multora. Când cineva aduce servicii umilitoare unei persoane, inevitabil ajunge la urechile celor din jur că acea persoană e măgarul lui X sau Y.
Adesea se poate observa în jur câte un om care are averi nenumărate cum își adună cât mai mulți „măgari“ pe care să pună poveri și de la care să obțină foloase. Măgarii suportă, sărăcuții, poveri nenumărate şi muncesc. De primit, dacă primesc câteva paie sub zâmbetul ironic al celui ce a pus jugul pe grumazul lor…
Am văzut multe astfel de situații de-a lungul timpului. Nici nu știu dacă să-mi pară rău de bieții măgăruși sau să simt doar revoltă față de asupritorul lor.
Cu ani în urmă, oamenii bogați din mediul rural, cu pământ, animale, gospodărie, își luau câte o slugă pe timp de vară ca să-i ajute la toate muncile, iar iarna ca să curețe la animale, să le îngrijească, să taie lemne. Muncea omul acela din zori și până-n noapte pentru un blid de linte și pentru un culcuș, adesea într-un grajd. Accepta omul, că era sărac, nu avea unde să pună capul și după ce să bea apă. Bogatul aduna averi peste averi din munca celui ce-i era ca un animal de povară. Când îl lovea neputința, era alungat. Nu tu un ban în buzunar, nu tu un culcuș, un muritor de foame pe drumuri.
Astăzi, boierii s-au schimbat, dar oamenii sărmani au rămas la fel. Pentru un bănuț, unii aduc arginți nenumărați în vilele și firmele celor avuți.
Atât de isteți sunt cei care știu să se folosească de alți oameni, încât lasă impresia adesea că le sunt prieteni, că le acceptă servicii din prietenie, ca după ce-și rezolvă treaba să uite de măgărușii ce au tras pentru ei. Își mai aduc aminte de ei doar dacă naivii mai cad în altă capcană a muncii.
Ce nu pot să pricep este cum unii cară poverile altora. Înțeleg că greșesc și tot nu se opresc să muncească pentru ei. Dacă ar munci pentru ei înşişi într-o colibă închiriată, în timp ar reuși să se ridice din neputință. Dar ei muncesc pentru o bucată de pâine aruncată ca unui câine. Se întâmplă să greșești, dar te oprești, repari greșeala și mergi înainte. Mulți nu fac acest lucru și, în timp, sunt vrednici de toată mila.
Măgărușii sunt demni de dispreț, dar și de compătimire, însă asupritorii lor provoacă doar scârbă.
Să ne gândim numai câte planuri își face un asupritor de măgăruși. Are de dus la capăt o anumită sarcină care să-l înalțe în plan social. Caută persoane ce-l pot ajuta. Ca un bun orator, le promite avantaje, glumește, se arată un prieten de încredere, după care adună nectarul muncii altora pentru el, își rezolvă problema, se înalță, ca mai apoi să-i ignore pe măgărușii ce au purtat povara, să nu-i mai recunoască, să se minuneze când ei ar îndrăzni să ridice glasul, să-i trateze cu ironie.
Cel obișnuit să-și rezolve problemele prin intermediul altora, ca să mai urce o treaptă în societate, de câte ori are nevoie de ceva, se întreabă de câți măgari are nevoie, de unul, doi, trei, zece, își caută victimele, acționează, trasează sarcini, iar la final își rezolvă problemele. Cel obișnuit să se folosească de măgăruși, și după ce duce o afacere la bun sfârșit, nu se poate opri, caută alte afaceri, îi vin alte idei, cheamă alți măgăruși, poate și dintre primii naivi.
Măgărușii sunt frumușei, blânzi, smeriți, naivi, gata să poarte poveri ale celor ce-i asupresc. Oare când se vor sătura de asuprit măgărușii cei mari? Poate nu se vor opri niciodată.
Îmi amintesc o epigramă a lui Dan Căpruciu, intitulată „Frustrare“: „De la viaţă nu poţi cere/ Avantaje foarte mari,/ Când visezi la cai putere/ Şi puterea-i la măgari“. Întrebarea se pune, oare cine sunt caii și cine sunt măgarii? Caii se bucură de toată mărirea, dar măgărușul e cel ce poartă povara.
Ana-Cristina POPESCU