Cred că fiecăruia i s-a întâmplat să lase timpul să treacă pe lângă el degeaba preț de câteva ore sau o zi. Pur și simplu se trezește că nu are chef de nimic. Simte o oboseală care îi îngrădește dorința de a se face util și lenevește. Nu ia o carte să citească spre a se îmbogăți spiritual, nu aleargă în natură să planteze verdeață sau să se documenteze încărcându-se energetic totodată, nu mișcă niciun obiect în casă, nu se bucură de noul răsărit de soare făcând o excursie sau socializând cu prietenii, ci pur și simplu stă. Nu muncește, nu cercetează, nu se distrează pentru a se relaxa, doar se pierde într-o apatie și lasă timpul să alerge pe lângă el zadarnic. Când se trezește din apatia ce l-a cuprins și privește în urmă la clipele ce au plecat pentru totdeauna, regretă că nu le-a fructificat.
Tragedia cea mare nu se naște în momentul în care pierzi câteva ore, ci după ce ai pierdut o viață întreagă fără să ai un scop care să te definească.
Mulți spun că au pierdut o zi întreagă vizionând filme, dar poate că nu au pierdut întru totul acea zi, poate că filmele acelea i-au ajutat cumva, așa cum te ajută să fii spectator la o reprezentație de teatru. Au învățat ceva din jocul actorilor, din mesajul scenariului. Alții spun că s-au plimbat toată ziua degeaba, dar și de aici poți culege informații. Pentru un jurnalist, o astfel de plimbare e prilej de noi articole. Unii spun că au avut chef să asculte muzică și nu au mai făcut nimic ore în șir. Cu muzica e ceva bătaie de cap, depinde ce muzică a ascultat cel ce s-a lăsat atras spre relaxare. Fiecare lucru din acest univers, fie că e material sau nu, are muzica lui. Filosoful Emil Cioran vede muzica fiind o taină a existenței: „De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica“. Fiecare om, fiecare fir de verdeață, fiecare obiect lustruit de meșter, fiecare astru are muzica lui, depinde doar de felul în care a luat ființă. Vasul își începe muzica de când olarul alege lutul, îl frământă, îi dă o formă, ca pe urmă să învețe și muzica focului înainte să guste desăvârșirea. Există totuși și muzică mediocră, sau topor, manea, cum i s-ar putea spune regional, o linie melodică însoțită de niște cuvinte goale, ce zornăie a tot ce poate să fie mai rău, zornăie a nopți și zile petrecute înecat în alcool sau zornăie a multe alte patimi, ca de pildă lăcomie, avariție, viclenie, un fel de amestecătură de genuri, de furturi muzicale amestecate în cel mai prost ghiveci. De fapt, oamenii ce se pierd într-o astfel de muzică sunt superficiali și tot așa vor trăi clipele existenței lor.
E rău când ești superficial sau nepăsător. Aduni ani și nu știi cum au trecut. Lași păsările să zboare și nu prinzi nici măcar o pană. Mai cazi, și nici atunci nu te întrebi de ce ai căzut sau cum vei păși spre a nu cădea din nou. Azi așa, mâine așa, timpul trece. Te trezești la mijlocul vieții, mai stai o clipă și te întrebi dacă ai construit ceva care să rămână în urma ta, constați că nu ți-ai găsit și definit scopul, ești hotărât ca de mâine să începi să îți fructifici „talantul“, dar vine mâine și te cuprinde așa o lenevire și lași pe poimâine, iar poimâine, pe răspoimâine și tot așa, până ți se scurge toată viața. Câteodată ești trist că lași timpul să alerge pe lângă tine și nu-i prețuiești esența făcând lucruri mărețe, pe urmă uiți și te pierzi din nou în mărunțișuri. În ultima clipă, în clipa supremă a existenței tale, atunci când nu mai poți decât să zâmbești fericit că ai avut un scop în viață sau să arunci o grimasă otrăvită de imaginea unei vieți de om risipită în bătaia vânturilor, poți înțelege cu adevărat fericirea ca răsplată a împlinirii, sau amarul „talantului“ îngropat.
E bine să alungăm oboseala aceea distructivă pentru a nu ajunge să ne întrebăm cu lacrimi în ochi, când o să fie prea târziu, de ce au zburat păsările, clipele acelea dulci ce puteau țese scopul vieții noastre.
Ana-Cristina POPESCU
