Corneliu Baba
E vorba de un paradox: Corneliu Baba, născut în Craiova, trăitor pe la Iaşi, să-şi doneze, prin testament, întreaga colecţie Banatului?! Am cerut explicaţii unui bun prieten, cunoscător în artă şi pictură, el însuşi pictor: Ignea Loga. Ignea s-a mărturisit: „Pictorul Corneliu Baba, prin tatăl său, pictorul Gheorghe Baba, era bănăţean. Apoi marele pictor a copilărit şi a crescut în Banat, la Caransebeş, și de mic copil i s-a insuflat dragoste pentru Banat şi bănăţeni. Corneliu Baba a păstrat o legătură permanentă cu Banatul, cu marile oraşe Timişoara, Lugoj şi, în special, Caransebeş”.
Născut la Caransebeş în 14 decembrie 1863, Gheorghe Baba era al nouălea copil al lui Ion Baba, în vârstă pe atunci de cincizeci şi unu de ani. Pierzându-şi la vârsta de şase ani tatăl, Gheorghe Baba a crescut ca un fecior de văduvă săracă şi împovărată de griji. După trecerea prin şcoala primară, el a urmat câteva clase la gimnaziul local, pe care însă nu l-a putut sfârşi din pricina lipsurilor materiale ce l-au silit să caute a învăţa o meserie. A fost o vreme ucenic de curelar şi băiat la brutărie, pregătindu-se să ajungă franzelar, până în momentul când norocul i-a scos în cale un om deosebit, mai altfel decât membrii clasei din care făcea parte, pe contele Von Bissingen, bogat şi respectat proprietar din Caransebeş. Pictor el însuşi şi om de inimă, Bissingen, care a avut ocazia să-l vadă desenând pe Gheorghe Baba, dându-şi seama că are în faţă un tânăr de talent – căci franzelarul se simţise de mic atras către desen şi-şi exercitase necontenit mâna în orele libere –, îi propune să vină zilnic să lucreze într-un pavilion din parcul vilei sale. Din ce în ce mai convins că tânărul valah trebuie să ajungă pictor, Bissingen îi asigură o bursă din banii săi, pentru a se perfecţiona la Viena, la Academia Sfintei Ana. După o ispravă semnificativă – consumarea banilor de drum la un joc de cărţi de adio cu prietenii – ceea ce-l aduce din pragul sinuciderii la pocăinţă şi umilită cerere de iertare – Gheorghe Baba pleacă totuşi la Viena, jurând sincer contelui, care-i dăduse, din nou, banii, să nu mai atingă niciodată o carte de joc, jurământ de care s-a ţinut până la moarte.
Era în anul 1893 când Baba, acum în vârstă de treizeci de ani, deci trecut de prima tinereţe, ajunse la Viena. În capitala Imperiului a urmat cursurile Academiei de arte frumoase până la anul 1896, adică tocmai în epoca în care se afla la studii acolo şi Ioan Zaicu. Cu greu putem să ne închipuim că între cei doi români nu va fi existat în Academie nici o legătură, dar nu avem dovezi care să confirme această presupunere. Nu ştim dacă Gheorghe Baba şi-a luat sau nu diploma de «pictor academic». Este mai probabil că nu. Tot timpul studiilor sale, aproape patru ani, Gheorghe Baba a locuit la fiul protectorului său, ofiţer în Garda imperială, stabilit în Capitală. În casa acestuia se organizau, ca în casa oricărui ofiţer din epocă, jocuri de cărţi, dar pictorul şi-a ţinut cuvântul dat. Preocupat să studieze cu râvnă, muncind aşa cum numai ţăranii români ştiu să muncească atunci când îi trage inima, pictorul a izbutit să-şi însuşească în anii de studii la Viena un meşteşug artistic satisfăcător. Din perioada aceasta s-au păstrat, la o fiică a lui Gheorghe Baba, domiciliată azi în Lugoj, câteva studii în cărbune, ce ne pot demonstra cu prisosinţă acest lucru. Câteva uleiuri, un cap de italian şi un cap de copil, de asemenea italian, cu basma albă, aflate înainte de Al Doilea Război Mondial în posesia fiului său, maestrul Corneliu Baba, s-au pierdut odată cu evacuarea Iaşiului, în 1944.
Întors în Banat în 1896, Gheorghe Baba s-a găsit în situaţia în care se găseau mai toţi artiştii ce studiau în Capitală sau în străinătate de îndată ce reveneau acasă – învăţătura dobândită nu le mai folosea decât într-o măsură foarte redusă, şi în nici un caz nu-i putea hrăni. Baba a părăsit meseria de pictor, luându-şi un post de mic funcţionar la vama din Orşova. În această localitate pitorească de sub munţi, port la Dunăre, pictorul-vameş s-a şi căsătorit, pe la 1900 sau 1901, plecând apoi cu soţia la Viena, unde au petrecut câteva luni de zile. Reîntors la Orşova, nu i-a fost greu funcţionarului de vamă, care cunoştea bine mijloacele contrabandiştilor cu care avea de luptat, să intre în legătură cu unul dintre ei, care să-l treacă graniţa clandestin, până la Turnu-Severin, unde s-a stabilit o vreme cu familia sa. Meseria pe care a îmbrăţişat-o în acest oraş oltenesc era ceva mai aproape de pregătirea lui artistică, deşi nu era încă pictura: se specializase în retuşarea portretelor fotografice executate de fotografii severineni. În calitate de retuşor, primeşte oferta fotografului Dudinschi din Craiova şi se stabileşte în oraşul Banilor olteni, la 1902, continuând această meserie lăturalnică până în momentul în care un pictor de biserici localnic, bătrânul Ilie Petrescu, tatăl freschistului Costin Petrescu, descoperindu-l pictor de talent, îi oferă să lucreze cu el la una din comenzile ce deţinea prin împrejurimi. N-a trecut mult şi, deprinzând meşteşugul picturii murale, cum avea o bună învăţătură academică, Gheorghe Baba a început să ia comenzi de-a dreptul pe seama sa, în judeţul Dolj, în Mehedinţi, în Romanaţi şi chiar în oraşul Caracal (biserica din Bold). Abilitatea meşteşugărească a pictorului mergea atât de departe încât, după ce şi-a dat seama că publicul doreşte o pictură în stilul lui Tattarescu, nu numai că izbutea să-l pastişeze până la iluzie în lucrările proprii, dar a încercat cu succes şi unele farse, confecţionând „tattareşti mai veritabili decât ai lui Tattarescu”.
Îndată după Primul Război Mondial, când alipirea Ardealului şi Banatului la Statul Român era un fapt, acest bănăţean s-a înapoiat în Caransebeş, în oraşul în care copilărise şi-şi petrecuse tinereţea, deşi la Craiova îşi încropise o bunăstare destul de înfloritoare. A vândut cele cinci case pe care izbutise să şi le cumpere la Craiova din comenzi de zugrăveală bisericească, şi-a cumpărat o vilă la Caransebeş şi, lăsând pe seama elevilor şi ucenicilor săi olteni continuarea meseriei în care el dăduse personal mai bine de 86 lucrări complexe (interioare de biserici şi iconostase), s-a mutat în vila sa, dedicându-se cu totul picturii de şevalet. Aceasta se petrecea în anul 1921. Gheorghe Baba s-a afirmat în acest răstimp în special ca peisagist. Lucra în plin aer, plecând la peisaj în împrejurimile Caransebeşului, spre munte, sau până departe, către Haţeg. Adeseori îşi lua cu el şi fiul care, de la şaptesprezece ani, ieşea la peisaj împreună cu tatăl său, încercându-şi mâna în aceleaşi teme. Prima expoziţie au organizat-o împreună cu opere ale amândurora, în anul 1922, la Lugoj. Gheorghe Baba expunea numai peisaje, Corneliu Baba expunea şi capete de studiu şi naturi moarte. Succesul acestei prime expoziţii a unor pictori localnici după Unire a fost colosal. În mai puţin de o săptămână, absolut toate tablourile amânduror artiştilor au fost vândute. Au realizat în felul acesta, după amintirile lui Corneliu Baba, o sumă imensă pentru vremea aceea, şaptezeci şi două de mii de lei (o leafă era cam o mie de lei), din care familia a trăit doi ani.
Bun meşteşugar, Gheorghe Baba îşi dădea toată osteneala să scoată şi din elevii săi meşteşugari la fel de buni. Disciplina pe care le-o impunea era severă şi eficace. Corneliu Baba îşi aminteşte că de la vârsta de patru-cinci ani a fost pus laolaltă cu elevii lui Gheorghe Baba în atelier, fără să fie scutit nici de bătaia peste mâini atunci când, desenând în cărbune după capete de ghips, nu reuşea prea bine să „frece cărbunele cu miez de pâine” şi să obţină astfel valorile de tranziţie între alb şi negru dorite de neiertătorul său maestru şi tată, ce l-a deprins astfel de mic să vadă valorile necesare redării unui relief în alb şi negru.
Din 1922 înainte, Gheorghe Baba a făcut necontenit expoziţii, nu numai la Caransebeş, Lugoj, Timişoara, dar chiar şi la Craiova şi Piteşti. Numărul expoziţiilor sale ar fi cam douăzeci şi cinci-treizeci. Între timp a mai pictat şi biserici. Între 1925 – 1927 a pictat în judeţul Prahova cele de la Valea Mieilor, Albeşti (Urlaţi) şi Ceptura. Corneliu Baba l-a întovărăşit peste tot, lucrând cu el pictura bisericească, mai întâi în genul academic al lui Tattarescu, apoi într-un stil caligrafic de iconar bizantin, deprins târziu de bătrânul său maestru, care în Banat văzuse rar aşa ceva, doar din contactul cu pictura veche a judeţului Prahova, vestită pentru câteva exemple ilustre ale genului. De-abia din 1934, după întâlnirea lui cu Tonitza, Corneliu Baba a ieşit de sub influenţa tatălui său. Ultima biserică zugrăvită de Gheorghe Baba este cea din comuna Ferdinand în Banat (Oţelu Roşu – n.r.). Era în 1938. Stilul în care a executat şi această comandă era tot stilul bizantin.
Gheorghe Baba a încetat să mai zugrăvească, pictând şi desenând însă pentru sine, mai ales peisaje. Câteva din ele le-a lucrat în Moldova de Nord, unde o fiică a sa, farmacistă în comuna Frasin, judeţul Câmpulung, se stabilise. A murit în această pitorească localitate bucovineană, în vârstă de optzeci şi nouă de ani, la 10 martie 1953.
Opera sa, care ar merita oboseala unei monografii, este răspândită pe la particulari. În colecţii publice nu se află decât portretul de bărbat din profil, de la Muzeul din Timişoara, lucrare ce dovedeşte o dotaţie reală pentru desen şi pentru surprinderea arhitecturii interne a unei fizionomii, dublată de o cunoaştere a mijloacelor academismului, depăşit prin tratarea mai largă, mai degajată, vizibilă în trăsăturile energice de pensulă, dar încă destul de puţin emancipată în ceea ce priveşte coloritul.
Mult mai colorist este Gheorghe Baba în peisaj; gama lui cromatică aminteşte de Andreescu. Serioasa bază de grafism academic pe care o avea permitea plein-air-istului o valoraţie a tonurilor cromatice capabilă să sugere cea de a treia dimensiune, adâncimea spaţială, fără nici un efort, chiar acolo unde problema tabloului este de ordin pur coloristic, cum este cazul Căpiţelor din colecţia lui Corneliu Baba. Prin Gheorghe Baba, se asigură continuitatea între pictura bănăţeană a secolului al XIX-lea şi pictura românească de astăzi, ce şi-a găsit un strălucit slujitor în fiul său, maestrul Corneliu Baba.
Toate informaţiile în legătură cu Gheorghe Baba ne-au fost date de maestrul Corneliu Baba, căruia îi mulţumim pe această cale.
Ion Frunzetti, „Pictorii bănăţeni din secolul al XIX-lea”, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1957.
