Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, în comuna Podari, judeţul Dolj, într-o familie de ţărani. Copilăria, dar mai ales adolescenţa, au fost grele. Tatăl, cântăreţ de biserică, a fost arestat şi deţinut politic la Aiud. A făcut Liceul ,,Nicolae Bălcescu” din Craiova, iar apoi Institutul de Teatru Bucureşti, Clasa actorie, absolvent în 1966. Astăzi, Tudor Gheorghe îşi continuă neobosit cariera începută în 1966, susţinând în continuare recitaluri în ţară şi străinătate şi interpretând diverse roluri, ca actor, pe scena ,,Naţionalului” craiovean. Maestrul este o personalitate marcantă a culturii româneşti conteporane. Despre acel bob de fericire şi putere, despre preocupările ardente şi mistuitoare în care se manifestă – actor, poet, compozitor şi interpret -, s-a scris şi se va mai scrie mult, pentru ca tot ce s-a spus de fiecare dată e parcă prea puţin…

,,De chitară m-am sprijinit pentru a-mi spune of-ul, durerea şi frumuseţea”

• Dialog cu îndrăgitul trubadur Tudor Gheorghe

• Credeţi că aţi avut noroc că v-aţi născut la sat, maestre Tudor Gheorghe?

– Tot ce înseamnă literatură română de la Creangă la Sadoveanu, de la mai tinerii poeţi Ion Alexandru sau Marin Sorescu, toată literatura română e obsedată de celebrul vers al poetului Lucian Blaga ,,Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Nu pot să mă depărtez de ei şi să spun altfel, pentru că şi eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Sunt fericit că m-am născut la sat într-o perioadă în care satul meu era sat, într-o perioadă în care tradiţiile erau tradiţii, într-o perioadă în care lăutarii erau lăutari. Eu sunt produsul satului pe care l-am văzut dispărând încet-încet.

– Oamenii din Podari, satul copilăriei dv. şi natura înconjurătoare v-au marcat existenţa?

– Mi-au marcat existenţa din punct de vedere al dispariţiilor. Am fost martor şi sunt în continuare la acestă tragedie, la faptul că satul meu, un sat frumos, care leagă două maluri, de aia se cheamă Podari, se află pe Jiu, şi s-a spus astfel satului meu pentru că oamenii făceau legătura dintre maluri. Aşadar, am asistat încet-încet cum ţăranii mei frumoşi, plini de fantezie şi păstrători de tradiţii, au dispărut. Totul a fost foarte frumos până la generaţia copilăriei mele, noi am prins ,,maturitatea” satului. După aceea a venit colectivizarea forţată, cei care s-au născut mai târziu au dus-o altfel, iar care s-au născut acum nu mai au noţiunea exactă a frumuseţii satului. Pe mine toate acestea m-au influenţat prin tragismul dispariţiei lor treptată.

– Când v-aţi apucat să cântaţi la cobză, acest instrument frumos şi vechi, din păcate tot mai puţin folosit azi?

– În 1976 s-a întâmplat. Este o poveste mai lungă, îi datorez acest lucru – culmea – celebrului tovarăş Dumitru Popescu ,,Dumnezeu”. Este o poveste plină de haz, acesta este adevărul şi nu pot să-l ocolesc. Mai sus-amintitul era împreună cu tovarăşul Burtică la Craiova şi m-au întrebat într-o seară, având un dialog cu ei: de ce nu cânt la cobză? Eu am răspuns că în Oltenia este o tradiţie, se cântă la chitară. M-a întrebat câţi chitarişti mai buni ca mine sunt în Europa. Eu am răspuns: toţi! Apoi m-a întrebat: eşti oltean? Da, am răspuns. Ai un simţ al perspectivei în tine? Eu am răspuns: probabil că da. Câţi cobzari sunt în Europa ca tine? Niciunul, am spus eu. Atunci învaţă la cobză, mi-a mai spus, şi se pare că a avut dreptate.

– Şi la chitară cum a fost?

– În studenţie, am simţit nevoia de a mă acompania. Am învăţat singur, chinuindu-mă, şi, fiind pasionat de poezie, m-am gândit să nu spun poezii fără să am un acompaniament. Aşa, încet, am învăţat să cânt la chitară, însă nici acum nu ştiu să cânt bine, pentru că eu cred că nu asta e important. Pentru mine, ca artist, chitara a fost o recuzită. De chitară m-am sprijinit pentru a-mi spune of-ul, durerea şi frumuseţea.

– Cum aţi ales să deveniţi actor?

– Nu eu am ales, ci cred că mai degrabă meseria de actor m-a ales pe mine. Eu am plecat la Bucureşti ca să devin profesor de Limba româna, iubind limba noastră şi poezia. Am fost la Institut, la un curs de pregătire pentru filologie. Acolo era un tânăr asistent, afemeiat şi foarte drăguţ de altfel, care voia să uimească viitoarele candidate prin cunoştinţele sale poetice şi dădea citate din poezii. Eu l-am contrazis de două ori, corectându-l, pentru că greşise versurile. El s-a cam supărat şi mi-a spus: dacă eşti aşa deştept, du-te, mă, la Teatru.

– Muzica de mare profunzime cântată de dv. se contopeşte practic cu textul. Cuvintele joacă un rol important în acest duet?

– Niciodată n-am ştiut să cânt gol, n-am lălăit în viaţa mea. Totdeauna am crezut că în spatele fiecărei poezii, al fiecărei poeme, există o muzicalitate. Versurile au muzicalitatea lor, eu am fost un bun receptor al muzicii interioare al fiecărei poeme, şi simt-cred că toate acestea difuzează acestă muzică din interiorul poeziei. Dumneavoastră, dacă citiţi un vers, el va ,,cânta” probabil într-un anume fel. Eu am fost acel care am ascultat muzica interioară, am ştiut să o transmit mai departe, am fost un difuzor al unei muzici interioare, al fiecărei poezii.

– Sunteţi un artist complex şi sensibil. În această idee, am să vă întreb: cum definiţi dv. patriotismul?

– Am un poem cântat pe un disc de-al meu, ,,Mie-mi pasă”, un disc făcut integral de mine – text, muzică şi voce. Este o radiografie a ceea ce înseamnă disperarea românilor după 1989. O radiografie a societăţii româneşti în care eu încerc să analizez ce am crezut că o să fie şi ce suntem de fapt. Atunci spuneam: ,,Patriotismul nu-i brăţară,/ Nici papion,/ Nici pălărie/ Să-l porţi sau nu/ Să ţi să pară/ Că-ţi vine/ Sau nu-ţi vine ţie./ Te naşti cu el/ Ţi-e datul sorţii/ N-ai cum să-l lepezi/ De pe tine/ Îl porţi ca pe-o/ Cămaşă-a morţii”. În concluzie, patriotismul este cumulul sentimentelor naţionale ale unui individ care e capabil să recepteze frumuseţile oamenilor din jur.

– Dumneavoastră cântaţi din suflet pentru suflet. De unde această nobleţe şi putere spirituală?

– Poezia este plină de frumuseţe, şi nu numai poezia românească. Poezia lumii e plină de frumuseţe, şi atunci un om care şi găseşte sprijin în frumuseţea acestei poezii n-are cum să vorbească decât de la om la om. Poezia e scrisă de oameni pentru oameni, şi ceea ce am făcut eu nu este nimic altceva decât să promovez acest dialog posibil într-o manieră care-mi aparţine. Am încercat să readuc poezia la starea ei primară, poezia-cântec. Eu sunt convins că aezii greci, marii oratori, marii tragicieni greci nu recitau sau nu spuneau vorbele, ci totul era o anume cantaţie! De la această incantaţie am plecat şi cred că asta se întâmplă în relaţia dintre mine, la ora actuală, şi nobleţea poeziei. Nobleţea şi rafinamentul poeziei s-au transformat în ceea ce fac eu astăzi. Probabil că de aici vine şi acest raport.

– Ce transmiteţi românilor care locuiesc în afara ţării noastre?

– Mi-e greu să răspund, pentru că fiecare om are lumea lui, idealul şi gândul său. Însă mie mi-a fost dat să umblu prin toată lumea, să mă întâlnesc cu români de pretutindeni. Am cunoscut oameni care s-au realizat din punct de vedere socio-economic, şi oameni care nu s-au realizat din acest punct de vedere. Cei care s-au realizat tânjesc după ţară şi după frumuseţile pe care le-au părăsit, după prieteni, după relaţiile pe care nu le găseşti în altă parte decât la tine ACASĂ. Cei care nu s-au realizat îşi neagă originea, şi acest lucru este tare grav. Eu nu le doresc românilor decât să aibă răbdare cât încape în faţa umilinţelor pe care trebuie să le trăiască, indiferent în ce grad de bunăstare materială sunt. Oriunde prin lume, niciodată nu eşti de-al lor, şi, oricât de greu ţi-ar fi, acasă totdeauna găseşti un sprijin, o vorbă bună şi un ajutor. Adevărat că poţi rămâne sărac, dar cinstit.

A consemnat

Adalbert GYURIS