Toți cunoaștem povestea ursului păcălit de vulpe, scrisă de Ion Creangă, a naivului ursuleț care a rămas fără coadă ascultând cuvintele viclene ale vulpii. Mulți sunt asemenea vulpii. Obțin pește fără muncă, pe urmă râd de cei care nu au, la rândul lor, măcar o coadă de pește. Nu ar da din ce au obținut ei fără niciun efort, ci doar prin viclenie, nici măcar un os.
Vulpea e imaginea omului care obține multe, a omului ce se înalță doar prin viclenie, a omului ce râde de necazul altuia, a omului ce profită de alți oameni pentru a-și umple vizuina.
Ursulețul e naivul ce-și prinde coada în capcanele altora și mai rămâne și fără ea, că i-o mănâncă, nu peștii, nici apa înghețată, ci aceia care știu să profite de pe urma altora.
Astăzi e plin de undițe. Ele sunt aruncate pe toată întinderea. Trebuie să știi cum să înoți printre ale vieții undițe pentru a nu cădea victima unui cârlig și a-ți pierde coada.
Cei care vor să pozeze în oameni cu greutate, dacă nu întind undița, nu prind nimic. Cum ar fi să vezi un mare baron fără undiță? Ai putea să dansezi în fața lui ca peștii în lac, dând și din codiță ironic, dar baronii nu-și uită undița niciodată, decât poate doar atunci când sunt vânați de alți baroni.
Da, baronii nu-și uită undița. Fără undiță nu ar mai fi ceea ce sunt, nu și-ar mai păstra fotoliul păzit de săgeți solare sau vânt și ploi sub cel mai des arbore. Poate s-ar rătăci un ursuleț să-i ocupe locul.
Nu prea au șanse ursuleții, căci ei mereu confundă piciorul vulpii cu rădăcinile puternice ale scorburii. Nu deosebesc undița de prins pește, de propria coadă.
În viață, dacă nu întinzi undița, nu prinzi nimic.
Pescarul, dacă nu aruncă unealta în apă, degeaba se duce la râu; Poliția rutieră, dacă nu se duce pe un drum public, nu poate agăța în cârligul undiței căluții de mare ce nu respectă Codul rutier; vânătorul, dacă nu întinde lațul, rămâne fără mistreți; pădurarul, de-și uită drumul codrului, ajunge să nu mai zărească copacii, căci au alții grijă de ei, iar pădurarul, de-și întinde undița, salvează copacii şi pădurea…
Ca să străbați desișurile, să treci mările, să urci munții acestei lumi, nu trebuie să uiți să întinzi undița. Cel ce nu întinde undița, nu prinde pește. Cel care nu încearcă să urce dealul, nu reușește să vadă luminișul din spatele lui. Cel care nu are răbdare să stea în trestii pe marginea lacului până ce undița e zguduită cu putere, nu se va bucura de roadele trudei lui. Cel fricos rămâne fără pește, asemenea și cel fără răbdare sau cel leneș.
În viață există tot felul de undițe. Unele sunt întinse de vulpițe ce doresc să iasă în față prin viclenie, ce se hrănesc cu putere și ajung pe locuri moi și înalte, dar altele sunt întinse de oameni cumpătați, de oameni ce au descoperit în ei o vocație, de oameni care prin istețime, muncă și răbdare adună roadele talentului lor. Mai există și ursuleți care știu că balta are pește, dar nu au descoperit niciun talent în ei încă, că nu-și cunosc nici undița, ba, mai mult decât atât, rămân și fără coadă.
Ana-Cristina POPESCU