– Domnule Adrian Stepan, înainte de toate ţin să vă mulţumesc pentru acceptul de a dialoga despre un prieten comun, muzicologul Florin Georgescu, al cărui medalion l-am publicat mai sus, spre ştirea cititorilor gazetei noastre. Spuneţi-ne când şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe omul de cultură şi artistul pe care îl comemorăm aici, în oraşul de la răscruce de vânturi?

– Pe Florin Georgescu l-am cunoscut acum 60 de ani, în 1953, când, fiind tehnician la Balta Sărată, activam în formaţia de teatru a Casei Regionale de Cultură din Caransebeş. Florin, care fusese înainte director, atunci era instructor artistic, pentru că nu era membru de partid. De ce nu era? Fiindcă a fost căpitan în vechea Armată a României. Repetam la „Mincinosul” lui Carlo Goldoni, în care un rol l-a deţinut soţia sa.

– Din câte ştim, Caransebeşul l-a atras şi l-a adoptat ca pe o fiinţă dragă. Ce l-a determinat ca după numai câţiva ani să-l părăsească?

– Două au fost cauzele. Mariajul nereuşit, care a dus la divorţ, şi, mai mult, reuşita sa la concursul de admitere de la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, de la Bucureşti.

– Între Florin Georgescu şi Adrian Stepan au existat relaţii de prietenie. Ce l-a apropiat de sufletul D-voastră pe muzician?

– Am fost foarte buni prieteni şi l-am considerat în permanenţă ca pe un frate mai mare, înţelept, aşezat în tot ceea ce făcea şi, mai ales, că niciodată nu lăsa un lucru la jumătate, dar nici nu se apuca de ceva pe care nu era stăpân. Cred că asta i se trăgea din anii Liceului Militar, pe care l-a absovit la Craiova, al doilea din promoţie, dar şi Şcolii Militare de Ofiţeri, pe care a absolvit-o în Germania, unde a ajuns datorită mediei mari de la absolvire. Pe lângă calităţile umane, era şi un excelent violonist (…). Cred că lui i s-a datorat revigorarea Orchestrei de Cameră, din acea vreme, a Casei de Cultură. Şi Conservatorul l-a absolvit cu note foarte mari. Florin era ceea ce se poate numi pe deplin un om de aleasă cultură, nu numai muzicală. Discuţiile cu el pe teme de literatură universală erau nu numai o plăcere, ci şi o adevărată şcoală. Nici nu e de mirare, pentru că stăpânea atât limba germană, cât şi limba franceză (…). Dar nu numai pentru mine a fost un om deosebit; dacă dintre membrii vechiului cor al Casei de Cultură mai trăieşte cineva, mi-ar putea confirma spusele.

– Odată cu plecarea la Bucureşti, relaţia D-voastră cu Domnia-Sa a încetat?

– Nu, câtuşi de puţin. Cât am fost student la Facultatea de Drept, îl vizitam cu regularitate, acasă, la el şi la doamna Lucilia Stănculescu, cea de a doua lui soţie, cercetător principal la Institutul de Folclor, şi discuţiile începeau întotdeauna cu răspunsurile mele la întrebările lui, legate de anumiţi oameni pe care-i simţise aproape, în anii cât a locuit la Caransebeş. Printre aceştia, nu uita niciodată să întrebe de Ion Dragomir, de soţii Cioroianu, de Andrei Jucosu, Sidonica Motolan, Paul Victorin ş.a . Regreta aerul curat pe care-l dăruia muntele şi îl purtau în suflet oamenii locului. Am simţit asta întotdeauna, tot aşa după cum, dacă ar avea glas memoria locului, Caransebeşul l-ar regreta pentru conştiinciozitatea cu care ştia să-şi îndeplinească obligaţiile, ca şi pentru modul de comportament, mai mult decât civilizat, pe care-l avea în societate.

– Dacă la sfârşitul dialogului nostru mai aveţi de adăugat ceva…

– Da. Fireşte, mă doare sufletul că vorbim despre Florin al nostru la timpul trecut. Asta e!…

Prof. univ. dr. Dumitru JOMPAN