Adrian CRÂNGANU

Dacă vremurile ar fi fost normale, şi chiar mi-aş fi dorit mult să fie aşa, aş fi scris despre lucruri normale. Cum ar fi că a venit iarna, şi că ne pregătim, frumos, de Sărbători. Sau că în aer pluteşte miros de fulgi de zăpadă şi de cârnaţi afumaţi, de sarmale şi de vanilie, de nucă şi de mere, de lamă de topor care taie un brad, ori că beculeţele albe, albastre şi roşii de pe stâlpi ne însoţesc, noaptea, paşii spre zorii unui an pe care îl vrem mai bun şi mai liniştit. Din păcate, nu e aşa, fiindcă vremurile nu sunt nici pe departe normale. Singurul lucru care mai aduce cât de cât cu ceea ce ar fi trebuit să fie, de fapt, jumătatea lunii decembrie, e nebunia din magazine şi atât.

Cunosc însă doi oameni pe care nici măcar asta nu-i atinge. Unul e trist, celălalt prea ocupat ca să observe ce se întâmplă în jur. Despre ei am să scriu azi. Şi despre sfârşitul lor de an. Primul e abătut fiindcă are 55 de ani şi e şomer. A rămas pe drumuri acum câteva luni, după ce firma la care lucra s-a privatizat. Era în plus acolo, ca atâţia şi atâţia alţii, pe care Statul s-a făcut că nu observă că-i plăteşte. Nu s-a supărat de aia, fiindcă a înţeles pe loc cum stau lucrurile. Câteva săptămâni, vreo două, trei, a stat să se adune şi pe urmă a început să bată pe la uşi. A intrat în birouri cu capul plecat şi a ieşit cu el aproape tăiat, din fiecare. Ca să-i fie mai uşor, nici n-a pomenit că e inginer. A spus, peste tot, că face orice, că urcă pe schele, că dă cu târnăcopul, cară cu roaba, descarcă cu spatele… Un singur lucru nu putea să facă: să-şi dea timpul înapoi. Patronii îţi iartă multe, dar nu vârsta. Pentru ei, nu există vină mai mare decât să ai 55 de ani şi să fii şomer. Şi l-au pedepsit, condamnându-l la tristeţe de Sărbători.

Celălalt, am spus, e foarte ocupat. N-a fost însă întotdeauna aşa. La fel ca primul, cel abătut, a rămas şi el pe drumuri. Lucrase ani buni într-o meserie pe care n-o întâlneşti pe toate drumurile. S-a apucat să citească anunţurile de angajări din ziare. La fel ca şi prietenul său neştiut, ar fi cărat lăzi cu spatele ori ar fi dat la lopată fără nicio ruşine. A telefonat, i s-a promis, dar cu adevărat nu l-a chemat nimeni să stea de vorbă cu el. Avea aproape 50 de ani. După câteva luni, şi-a luat inima-n dinţi, a căutat pe cineva care să aibă încredere în el şi şi-a deschis o afacere în domeniul în care lucrase şi la care se pricepea cel mai bine. Şi mi-a povestit cât de greu e să te păstrezi cinstit atunci când Statul te jupoaie prin tot felul de taxe şi impozite şi cum te mănâncă palma să-l înşeli, mai ales când îţi ia cu amândouă mâinile din munca, de, uneori, de cele mai multe ori de fapt, 20 de ore pe zi. Cum, de trei ani şi ceva, n-a avut nicio zi de concediu şi nicio sâmbătă şi duminică libere. Cum vara vine acasă cu hainele leoarcă de sudoare, toamna ud până la piele, iar iarna îngheţat până în măduva oaselor.

Cu el am vorbit ultimul. Era ocupat, aşa că n-am vrut să-l mai încurc şi eu. În stradă, am ridicat ochii spre cer şi-am respirat adânc. Aerul nu mirosea, însă, nici a zăpadă, nici a cârnaţi, nici a fier de secure care taie un brad. Doar nebunia din magazine era la locul ei…