Ştiinţa politică elenică ne-a transmis unele expresii care au primit un înţeles tradiţional. Astfel, numim şi astăzi monarhie sistemul de guvernare în care un singur om (monos) conduce, oligarhie sistemul în care un număr restrâns de persoane (oligoi) guvernează, şi democraţie sistemul în care poporul (demos) exercită puterea suverană.

Democraţia este o noţiune politică, iar demofilia, ce înseamnă iubire de popor, este o stare afectivă, o noţiune psihologică. Evident, aceste expresii antice scot în evidenţă numai nota dominantă şi pe cea caracteristică ale diverselor sisteme politice, fără a cuprinde realitatea în toată complexitatea ei. Unii gânditori moderni au încercat, fără mult succes, să formuleze alte definiţii, diferite de cele antice. Iată, bunăoară, definiţia lui J. Barthelemy: „Democraţia este sistemul în care cel mai mare număr posibil de membri ai grupului participă, în modul cel mai direct posibil, la gestiunea intereselor comune” (Valeur de la liberté). Alţii, mai sceptici, spun că „Democraţia este sistemul prin care se încearcă de a face poporul să creadă că se guvernează el singur”.

Deşi valul de entuziasm pentru democraţie este, în unele ţări, într-o vădită descreştere, totuşi mistica democratică numără un mare grup de adepţi. Se pare că astăzi ne aflăm într-unul din momentele fugare, dar hotărâtoare, ale istoriei, care impune o cercetare atentă a faptelor, despuiate de hainele lor istorice, care ascund adevărata lor fiinţă.

Democraţia presupune mai întâi o comunitate politică, o voinţă generală exprimată prin alegeri la care participă un mare număr de membri. În al doilea rând, democraţia nu este legată de o anumită formă constituţională de guvernământ; democraţia nu se confundă cu republica, precum monarhia nu exclude democraţia. Au fost monarhii, de pildă, care au practicat principiile democraţiei, cum ar fi Dinastia a XII-a în Egipt, Monarhia Orleanistă în Franţa, ori cele din Anglia, Suedia, Norvegia şi din Danemarca modernă.

Un popor vine la democraţie prin două căi: una pragmatică şi evolutivă, cum e cazul Elveţiei şi Angliei, a doua fiind calea dogmatică, atunci când democraţia este instalată în urma unei răsturnări de regim, fie violentă, cum a fost în Franţa şi Germania, fie paşnică, compusă din etape succesive, dar apropiate, cum a fost cazul la noi, în România.

Majoritatea lumii cultivate, în special România, consideră anul 1789 ca o dată fatidică de la care începe, din punct de vedere politic, o eră de lumină.

Nu trebuie să uităm că „schisma” realizată între anii 1789 şi 1800 are o deosebită importanţă nu numai pentru Franţa, ci întrucâtva şi pentru ţările care au acceptat ideologia politică a Revoluţiei franceze.

Termenul democraţie este, deci, suveranitatea poporului, care se manifestă prin voinţa generală, exprimată printr-un număr de voturi. Dictonul „Vox populi, vox dei” nu exprimă decât credinţa că poporul este infailibil şi posedă suprema înţelepciune, suprema justiţie.

Voinţa poporului se poate exprima fie direct, fie prin reprezentanţi; în primul caz, avem democraţia directă sau plebiscitară, în al doilea caz democraţia reprezentativă, care la rândul ei poate îmbrăca trei forme clasice. Prima formă o constituie democraţia parlamentară, zisă „de cabinet”, în care puterea executivă este un fel de comitet executiv al adunării legiuitoare, miniştrii fiind responsabili în faţa adunării. A doua formă este democraţia prezidenţială, în care puterea executivă este încredinţată unui preşedinte ales de întreg corpul electoral şi ajutat de miniştri. În sfârşit, a treia formă o constituie cel mai vechi sistem, cel elveţian, în care conducerea este încredinţată unui consiliu executiv permanent, ales pe termen fix de adunările legiuitoare şi reeligibil, căruia i se acordă maximă autoritate. Democraţia nu admite decât un singur fel de învestitură: cea electorală.

Se poate întâmpla, în acest interval de timp, cât durează legislatura, ca opinia reprezentanţilor asupra unor chestiuni importante să nu mai reprezinte opinia întregii colectivităţi. Unele democraţii au înlăturat acest conflict, admiţând instituţia referendumului, adică invocarea autorităţii ultimei instanţe – poporul.

De-a lungul istoriei, comunităţile politice au trecut alternativ prin toate formele de guvernământ: regim autocratic, regim plutocratic, regim de agora, regim socialist şi regim autoritar de esenţă tradiţională, sau plebiscitară. Pe scenă se află fie un individ – faraon, rege, împărat, dictator, führer, preşedinte, fie un colegiu – consiliu, parlament, sfat, fie însăşi comunitatea suverană.

Clasa conducătoare trebuie să fie permeabilă pentru elementele noi şi pentru ideile noi. În plus, elita trebuie să fie demofilă.

Democraţia poate deveni subiect de exploatare; istoria este plină de exemple de exploatare a poporului cu ajutorul formulelor democratice. Demofilia este un sentiment nobil şi curat, cu condiţia să nu rămână în domeniul esteticii, ci să fie o forţă activă şi fecundă, inspiratoare de legislaţii şi de fapte demne de sufletul omului.

Au fost democraţii tiranice în istorie, lipsite cu desăvârşire de orice sentiment demofil, au fost şi regi care au întrebuinţat puterea lor quasi-absolută pentru a asigura poporului un trai cât mai decent. Una din cele mai impunătoare figuri de stăpân demofil a fost fără îndoială Pericle. Pentru acesta, formele şi procedurile democratice nu erau decât instrumentele cele mai potrivite pentru a da poporului atenian cea mai strălucită şi mai confortabilă civilizaţie din Europa de atunci. Pentru Pericle, democraţia era cel mai potrivit instrument de demofilie.

Doinel PUIU MĂRGINEANU