Adrian CRÂNGANU

Cred că cea mai mare victorie pe care am obţinut-o vreodată a fost asupra mea însumi. Asupra defectelor mele, asupra orgoliului meu, uneori uriaş, şi mai ales a impulsivităţii, uneori proverbiale printre cei care mă cunosc, şi ea s-a petrecut atunci când am reuşit să-mi cunosc, şi să-mi recunosc limitele. Nu a fost nici uşor, şi nici nu s-a întâmplat cât ai bate din palme. Cred, însă, că până la urmă am învins şi că nu mai sunt nici pe departe cel din urmă cu, să zic, 20 de ani. Păstrez şi ceva din el, din cel de atunci, şi mă amăgesc poate cu ideea că am luat de acolo doar ce a fost bun.

Şi pentru că tot sunt pus pe destăinuiri şi mă aflu la momentul sincerităţii, am să mai spun şi că, deşi în unele cercuri am trecut drept un tip cult, eu nu mă consider în totalitate aşa. Şi nici unul foarte educat. Sunt, mai degrabă, un ins citit şi un om dintr-o bucată. Dar cred că nici nu puteam fi altfel. Culeg, la maturitate, roadele ieşite din seminţele puse în pământ în copilărie. Cred că e suficient să spun că, până pe la 15 ani, dimineaţa chiuleam de la şcoală, mă ascundeam pe unde puteam cu ceilalţi derbedei de vârsta mea, fumam, uneori mai şi şterpeleam câte ceva de mâncare, jucam fotbal în loc să merg la ore, pentru ca după-masa să cânt la pian şi să mă uit la diafilme în casa unui vecin ai cărui părinţi erau doctori, ori să cutreier cu privirile biblioteca impresionantă a unui prieten care, acum, e doctor. Acolo am deprins gustul cititului. Şi nu m-am lăsat până nu i-am devorat, pur şi simplu, până şi ultima carte. Am trăit, aş putea spune, între două lumi, cu câte un picior în fiecare. A venit însă un moment când a trebuit să aleg barca în care să sar şi să merg mai departe. Şi cred că, până la urmă, am făcut alegerea bună.

De aceea am spus că nu sunt tocmai ceea ce se cheamă un om foarte educat. De-a lungul timpului am cunoscut câţiva dintre aceştia şi mi-am zis mereu că, în comparaţie cu ei, pe care îi vedeam ca pe nişte peştişori de acvariu, eu eram un peşte de râu. Gesturile lor se opreau la barierele etichetei; faptele mele, la cele ale sufletului.

Am recunoscut şi că nu sunt o enciclopedie. Am citit mult, pentru că mi-a plăcut, şi, fiindcă am fost înzestrat şi cu ceva talent, pentru care consider că chiar nu am niciun merit, m-am apucat să şi scriu. Ani buni m-am învârtit în cercurile literare, pe la cenacluri unde abia dacă mai găseam un scaun liber. Pe urmă am intrat în presă şi nu mi-a mai rămas timp de nimic altceva. Iar nu demult, am fost la o ceremonie de premiere a unor oameni de cultură, în chiar sala unde, în urmă cu 25 de ani, la cenaclu, nu găseai un loc liber. Ce vreau să scot în evidenţă e că, dintre cei distinşi cu diplome, cel mai tânăr avea 65 de ani, iar despre cenaclu nimeni n-a putut să-mi mai spună nimic.

Într-o seară, cineva m-a întrebat dacă observ că, în literatură, nu mai vine nimic din urmă. Am dat din cap, că da. Şi am vrut să-i mărturisesc că mai mult ca sigur n-aş fi ajuns să văd toate astea, şi nici să le înţeleg, dacă în urmă cu mult timp n-ar fi existat, undeva, o bibliotecă şi un pian. Dar mi-am adus aminte că ştia. Şi am tăcut.