Puţine mai sunt, cred, lucrurile în stare să mă impresioneze, să mă mişte, adică, atât de tare încât, după ce le văd, să nu-mi iau gândul de la ele până seara şi, uneori, chiar să le visez. Dar mi se mai întâmplă, şi ultima oară am păţit-o zilele trecute. Am mai spus, bănuiesc, că, atunci când nu merg cu trenul, fac mult autostopul, fiindcă nu am maşină – la anii ăştia nici că mai contează de ce –, iar săptămâna trecută, şoferul maşinii în care eram a cules de pe marginea drumului un băiat blonziu, care, mi s-a părut mie, aştepta, cuminte, să i se facă cuiva milă de el. Nici măcar cu degetul întins n-a stat, iar în maşină încerca să ocupe atât de puţin loc încât, parcă să se convingă că nu l-a lăsat jos, şoferul a început să-l tragă de limbă.

Aşa am aflat şi eu că e în clasa a zecea la profesională, terminase orele şi se ducea acasă. Ne-a rugat să oprim la prima răscruce, de unde până în sat mai avea de mers o oră pe jos, dacă grăbea pasul. Dimineaţa la fel, dar pleca mult mai devreme, fiindcă punea la socoteală şi timpul în care trebuia să aştepte o maşină care să-l ducă în oraş, iar asta putea să însemne cinci minute sau o jumătate de oră. Şoferul a făcut ochii mari, apoi l-a descusut mai departe. Deasupra buzei, tânărul avea o cicatrice pe care eu n-o observasem, şi a trebuit să povestească cum a căpătat-o. I-o făcuse o aşchie iarna trecută, când tăia lemne la sălaş, unde ai lui îşi ţineau vitele de care el trebuia să aibă grijă când venea de la şcoală. Dacă aveau de lucru la câmp, la porumb sau la cartofi, îl înlocuia soră-sa mai mică. Doar la şcoală nu-i putea ţine nimeni locul, aşa că, cu ultimele puteri, învăţa noaptea.

Eu n-am scos o vorbă tot drumul. Doar atunci când, la răscruce, a dat să coboare, i-am făcut semn şoferului să nu-i ia bani, fiindcă, la sfârşit, am să plătesc eu şi partea lui. Am văzut în asta şansa pe care o aşteptam, cumva, de ani şi ani, ocazia cu care nu ştiam dacă o să mă mai întâlnesc vreodată, de a-mi repara una dintre greşelile din tinereţe. De fapt, nici nu ştiu dacă pot numi greşeală ce-am făcut, sau mai degrabă ce n-am făcut eu. Gândul însă nu mi-a dat niciodată pace cu adevărat şi m-am învinovăţit, cred, mai mult decât era cazul. Am ştiut mereu că nu e bine ce fac, şi, cu toate astea, în sinea mea, am aşteptat în fiecare clipă să se ivească un prilej cum a fost acela, ca să-mi spăl păcatele.

S-a întâmplat demult, când lumea din jur abia începea să-şi piardă minţile, când încă mai credea în lucruri pe care azi, dacă le aude, îşi face semnul crucii şi-şi scuipă-n sân. Pe vremea aia, mergeam într-o zi la lucru şi am văzut-o, prin fereastra aburită a autobuzului, cum, subţire şi prea înaltă parcă pentru vârsta ei, reuşea să se strecoare pur şi simplu printre picăturile de ploaie. Ştiam că merge pe jos la şcoală, aproape o oră îi lua drumul, şi tot aşa se şi întorcea. Era în clasa a şasea şi era vecina mea de bloc. O chema Andreea, dar în gând eu îi ziceam Olive, pentru că era lungă şi deşirată ca o bucată de sfoară, avea faţa mică şi rotundă, ochi ca două gămălii negre de ac, şi arăta exact ca iubita lui Popeye Marinarul. Cu toate astea, n-am râs niciodată de ea. Am zâmbit, recunosc, fiindcă mi se înmuia inima ori de câte ori o vedeam. Apoi mă încruntam, pentru că mi-era ciudă pe mine că nu găsesc o cale să-i dau cumva bani de autobuz fără s-o jignesc. Uneori, o mai trimiteam să-mi cumpere ţigări doar ca să-i pot lăsa ei restul, dar niciodată n-am putut să fac mai mult pentru ea.

La coborâre, când am vrut să plătesc şi partea lui Popeye, şoferul n-a vrut să-mi ia niciun ban. Şi, pentru o clipă, m-am întors în copilărie, în lumea desenelor animate, când toţi oamenii erau buni şi lumea nici nu se punea problema să-şi piardă vreodată minţile.

Adrian CRÂNGANU