Foarte mult timp, poate cea mai mare parte a vieţii – mă refer la anii în care am început să-mi pun cât de cât întrebări existenţiale –, deci o bună bucată de vreme am fost convins că toţi oamenii, când ajung la o anumită vârstă, trag linie, adună şi scad, ca la matematică, şi ajung la un rezultat care-i arată fiecăruia cât de frumos sau de urât a trăit. Acum nu mai cred asta. Dacă ar fi aşa, cu siguranţă că nimeni n-ar mai muri de moarte bună. Am fi o specie sinucigaşă.

Prima oară când credinţa în examenul de conştiinţă, pe care ar trebui să-l dăm fiecare la vârsta când se presupune că ne-a venit mintea la cap, s-a zdruncinat, a fost în ziua în care a murit tatăl meu. Mulţi ani, 20, poate 25, dacă nu chiar vreo 30, am fost convins că, măcar în ceasul al doisprezecelea, va înţelege cât, când, unde şi cum a greşit faţă de mine şi de sora mea, şi îşi va cere, cuprins de remuşcări, iertare. N-a fost deloc aşa. A murit singur, părăsit de toţi cei pe care de fapt el îi părăsise, şi-mi amintesc perfect ultima imagine a lui, cu faţa schimonosită de o groază nevăzută decât de el, în clipele în care viaţa se pregătea să-i părăsească trupul. De-atunci, am încercat de sute, poate de mii de ori, să-mi şterg din minte acea amintire macabră, dar n-am izbutit şi, probabil, n-am să reuşesc niciodată s-o fac. Dar, într-un fel, tabloul acela de coşmar pe care se pare că sunt condamnat să-l port pe retină toată viaţa mă ajută să nu comit greşelile pe care le-a făcut el. E un preţ mare pe care trebuie să-l plătesc pentru a ţine calea dreaptă, aşa cum o consider eu, dar neînsemnat faţă de liniştea sufletească pe care mi-o aduce.

Începusem prin a spune că vine, sau ar trebui să vină pentru fiecare o vreme a socotelilor. A plăţii şi răsplăţii. Nu sunt un om religios, nici măcar nu ştiu dacă mă pot numi credincios. Făcându-mi acele calcule – fiindcă, recunosc, mi le-am făcut, şi nu doar o dată –, n-am încercat să mă amăgesc că locul meu e în Rai, dar nici să-mi fac sânge rău că am să ajung în Iad n-am urmărit. Pur şi simplu am vrut să văd dacă rezultatul faptelor mele e cu plus în faţă, sau cu minus. Am făcut şi lucruri pentru care aş merita să-mi crească aripi, dar am comis şi fapte pentru care aş putea liniştit să mă bălăcesc măcar niţel cu picioarele în cazanele cu smoală ale lui Scaraoţchi.

Mă consolez însă cu gândul că, dacă ar fi să ard vreodată în Focurile Gheenei, ar trebui să stau la rând. Cred asta fiindcă, oricât de multe aş fi văzut la viaţa mea, lumea de azi nu conteneşte să mă mire. Parcă nicicând n-au fost oamenii mai superficiali ca acum, mai egoişti, mai mărunţi, mai proşti, mai înfumuraţi, mai cruzi, mai inconştienţi, mai urâţi şi mai răi decât sunt în clipa asta. E, parcă, un deşert fără margini în noi…

Am spus, şi o mai spun o dată, nu sunt un om religios. Atunci, însă, când vreau să găsesc răspunsuri la întrebări care mă lasă fără grai, mă refugiez în Eclesiast. Şi cred că de-acolo am împrumutat acel cuvânt, deşert, fiindcă deşertăciune e totul, dacă ar fi să ne luăm după litera Cărţii Sfinte. Şi parcă nicicând înţeleptul rege Solomon n-a fost atât de actual ca în zilele noastre. Suntem atât de aproape de cei care am fost acum câteva mii de ani, încât ai crede că Eclesiastul a fost scris în urmă cu vreo lună, iar Biblia a primit Bun de Tipar săptămâna trecută.

Adrian CRÂNGANU