„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5,29). Această maximă este sufletul și inima însăși a Bisericii Ortodoxe.
Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Prin veşnicie, Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi – Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18).
În primii pași ai vieții monahale, cel care nu se găsește sub ascultare nu este cu putință să dobândească smerenia, pentru că oricine învață de unul singur o artă cade în egoism și paradă.
Fericit este cel care și-a ucis cu desăvârșire voia și a lăsat grija păcatului său pe seama Domnului, ca Învățător și Călăuzitor al lui; acesta va sta de-a dreapta lui Hristos cel Răstignit. Cel care a dobândit cu desăvârșire conștiință curată în supunerea față de Bătrânul său nu se teme de moarte, ci o așteaptă în fiecare zi ca pe somn, sau mai bine ca pe viață. Și aceasta pentru că este sigur că la acel ceas al morții nu el, ci Bătrânul lui va da răspuns pentru faptele sale. Călugărul trebuie să se dezbrace de propria-i voie ca de haina rușinii și gol să înainteze în arena luptei monahale.
Cel care refuză cercetarea din partea celorlalți, fie dreaptă, fie nedreaptă, s-a lepădat de mântuirea lui. În timp ce acela care o primește, fie cu greutate, fie fără greutate, grabnic va dobândi iertarea păcatelor lui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu îi părăsim nicicând pe cei căzuți, chiar de am ști ca n-or să ne asculte”, iar Sfântul Varsanufie de la Optina zice: „Nu contează ce fel de ascultare împlinești, ci felul cum o împlinești. Orice ascultare trebuie împlinită cu smerenie, răbdare și rugăciune. Ascultarea este mai mare decât postul și rugăciunea”.
Din ascultare se naște smerenia, din smerenie nepătimirea, de vreme ce, așa cum spune Psalmistul: „Întru smerenia noastră Și-a amintit de noi Domnul și ne-a izbăvit pe noi de vrăjmașii noștri” (Psalmul 135,23-24). Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu, după rugăciunea fierbinte către Acela ca să le dăruiască un copil, au reușit nu prin poftă trupească, ci prin ascultarea de Dumnezeu. Pe cel care ascultă de Dumnezeu și Dumnezeu îl aude cu siguranță. Când ascultăm de ceea ce ne învață Bunul Dumnezeu, ne vom învrednici să moștenim Împărația Cerurilor.
Sfântul Paisie Aghioritul spune: „Tânărul are nevoie de un povățuitor duhovnicesc, care să-l sfătuiască și de care să asculte, ca să călătorească cu siguranță duhovnicească, fără primejdii, fără frică, și fără să se împotmolească. Fiecare om, cu cât crește, cu cât înaintează în vârstă, cu atât dobândește experiență și de la sine și de la alții. Un tânăr nu are această experiență. Unul în vârstă folosește experiența dobândită de la sine și de la alții pentru a-l ajuta pe tânărul neexperimentat să nu facă gafe. Atunci când tânărul nu ascultă, face experiențe cu sine însuși. În timp ce, dacă ascultă, va avea câștig”.
Așa cum ascultarea dă viață, la fel și neascultarea aduce moarte sufletească.
Pr. Petru PAICA