Sfinții Părinți, ca unii care erau mereu cu Biblia în mână, din care se inspirau și le predicau credincioșilor în Biserică, nu puteau avea o altă învățătură decât pe cea a Domnului nostru Iisus Hristos. Cel mai mare predicator al epocii de aur al veacului al patrulea, Sfântul Ioan Gură de Aur, mustra aspru pe cei care înjurau și blestemau. „Dacă eşti om, zice Sfântul, nu vărsa venin de aspidă. Om ești, nu te face fiară sălbatică. Pentru aceea ți s-a dat gură, nu ca să mustri, ci rănile altora să le vindeci” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, Omilia a IV-a). Evanghelistul Matei ne poruncește: „Să iubești pe vrăjmașii tăi” (Matei 5,44), și noi urâm pe Dumnezeu care ne iubește. Și tot așa „Dumnezeu a poruncit să vorbim de bine pe cei ce ne supără și să binecuvântăm pe cei ce ne ocărăsc” (Luca 6,28).
Marele ierarh și învățător al Evangheliei lui Hristos, cel cu Gura de Aur, ne dă ca exemplu de urmat pe Sfântul Ștefan, care, deși cu nedreptate toate le pătimea, totuși el se ruga pentru ei cu credință, în timp ce noi multe le suferim după dreptate din partea dușmanilor noștri. Dar cel ce pătimea pe nedrept nu a îndrăznit a blestema, și mai bine zis, n-a îndrăznit să nu se roage lui Dumnezeu pentru ei, apoi cei ce pătimesc după dreptate, nu numai că nu se roagă pentru prigonitorii lor, ci îi și blestemă, de ce osândă oare nu vor fi vrednici?
Tot Sfântul cu Gura de Aur recomandă ca nici chiar atunci când îți va veni un necaz, ori vreo pagubă din partea aproapelui tău, nici atunci nu blestema, „Că vei cădea în adâncul cel mare mare al pieirii și al muncii veșnice, căci tocmai pentru aceasta aduce diavolul bântuielile asupra omului, ca să-l determine să blesteme și să-l bage în iad, iar dacă te vede că suferi vitejește bântuiala cu cât mai mult se adaugă patima, cu atât să-I mulțumești mai mult lui Dumnezeu, și atunci îndată fuge de la tine, de vreme ce în deșert se trudește. Și la fel ca un câine, dacă nu îi dau de la masa de lângă care stă și așteaptă, el fuge și se duce la altă masă. Așa face și diavolul, ca și câinele, așteaptă și păzește când ai aruncat un cuvânt hulitor, iar tu, dacă vei suferi cu mulțumire, îl îneci cu foamea și fuga, ca un câine rău” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Mărgăritarele).
În concluzie, celui care nu se poate lăsa de urâtul nărav al blestemului i se recomandă a se stăpâni de la mânie, fiindcă aceasta îl determină pe om să rostească vorbe necugetate. Sfântul Vasile cel Mare are deplină dreptate când afirmă că „În zadar te abții de la vin, dacă nu îți stăpânești ocările”. El ne atrage atenția că „Mânia în sine este o beție a sufletului, pentru că îl face pe om fără judecată ca și vinul” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, PSB Vol. XVII).
Dacă credem cu adevărat în Hristos și vrem să devenim plăcuți Lui, atunci să ne deprindem cât mai mult a ne înfrâna și limba, conform cuvântului psalmistului: „Zis-am, păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea” (Psalmul 38,1), ca, de altfel, și al înțeleptului care a zis: „Este mai bine a cădea de la înălțime pe pământ, decât a cădea din pricina limbii” (Iisus Sirah 20,19).
Dacă Hristos nu s-a întrupat în lume ca să o osândească, „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3,17) și, de asemenea, nu a blestemat pe nimeni, denotă că nici nu-I place dacă noi o facem. Și, cu toate acestea, El a avertizat că va folosi cândva și blestemul, dar numai la finalul lumii acesteia, iar atunci Fiul Omului se va adresa demonilor și tuturor păcătoșilor care, prin faptele lor, s-au supus de bunăvoie lui Satana, făcându-se vrednici de temnițele iadului: „Plecați de la Mine blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui!” (Matei 25,41).
Pr. Petru PAICA
