Defăimarea sau jicnirea preoților era considerată un mare păcat în Legea Vechiului Testament și era cu totul interzisă, pe considerentul calității lor de persoane închinate slujirii lui Dumnezeu, iar a-i judeca pe slujitorii altarului era echivalent cu a contesta pe Cel Ce a instituit Taina Preoției și cultul derulat în cinstea Lui.
Însăși denumirea de „kohanim”, un substantiv ebraic ce definește pe cei care se apropie de Dumnezeu, pe cei care-L slujesc și care chiar prin natura slujirii lor se consideră mai aproape de Creator decât restul credincioșilor, demonstrează că aveau un statut cu totul aparte.
Preoții erau singurele persoane autorizate de Lege să se apropie de Dumnezeu, de fapt, de Templul în care se credea că locuia Numele Său, iar în calitatea de mijlocitori puteau interveni cu rugăciunile lor în favoarea aproapelui. Prin rugăciunile acestora de mijlocire, binecuvântarea și harurile divine se revărsau asupra tuturor credincioșilor. Ca unii care într-un contact nemijlocit cu Dumnezeu, prin intermediul Templului, în care sălășluia numele lui Dumnezeu, „La locul pe care-L va alege Domnul Dumnezeul vostru din toate semințiile voastre, ca să-și pună numele Său asupra lui, să veniți să-l cercetați” (Deuteronom 12,5), preoții beneficiau, prin prevederile Legii, de o cinste cu totul aparte. Așa recomanda proorocul Moise poporului credincios: „Cinstește-i ca pe sfinți, căci ei aduc pâine Dumnezeului tău; sfinți să vă fie deci că Eu, Domnul Cel Ce vă sfințesc, sunt Sfânt” (Levitic 21,8).
Pe de o parte, prin actul consacrării, iar pe de alta, prin specificul misiunii, preotul era demn de o cinste cu totul aparte din partea comunității de credincioși. Ideea majoră a textului de mai sus este că cel pe care Dumnezeu Însuși îți poruncește să-l cinstești, omul nu poate să-l defăimeze fără primejdia de a-L jicni pe Cel Care a instituit Taina Preoției. Mai mult, Legea impunea chiar pedepsirea celui vinovat de a-l fi desconsiderat pe preot: „Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară. Pierde deci răul din Israel, și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicire” (Deuteronom 17, 12-13).
Și, cu toate acestea, preotul nu trebuia să-și impună cinstea, deoarece atunci când slujirea preoțească nu mai corespundea exigențelor divine li s-a dat mână liberă profeților, așa cum reiese din cartea lui Maleahi, chiar dacă nu le recomanda și credincioșilor să facă lucrul acesta, să-i defăimeze pe preoți pentru nevrednicia lor, avertizându-i ca din partea lui Dumnezeu ca singurul îndreptățit cu adevărat să-i blesteme: „Pentru că v-ați abătut din cale, ați făcut din Lege un prilej de cădere pentru mulți, de aceea și Eu vă voi face să fiți disprețuiți și înjosiți înaintea întregului popor”. Să ne amintim că același lucru se spusese și în vremea marelui prooroc Samuel: „Voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce Mă disprețuiesc, vor fi disprețuiți” (I Regi 2,10).
Noul Testament, în mod indirect, interzice defăimarea, nu doar a slujitorilor lui Dumnezeu, adică a persoanelor consacrate, ci și a confraților de credință. Tânărului episcop Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi scrie, atenționându-l printre altele, și cum trebuie să slujească, prin slujirea și învățătura sa ca episcop, încât nimeni să nu aibă motiv „a-i disprețui tinerețea” (I Timotei 4,12).
Disprețul sau defăimarea oricărui om este un păcat, mai ales dacă se pleacă de la considerentul că în fiecare persoană se află chipul lui Dumnezeu, și cu atât mai mult un preot, care mai are în plus și menirea de a face cunoscută oamenilor voia sfântă a lui Dumnezeu și de a duce rugăciunile credincioșilor înaintea Tronului Ceresc. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să fugim de defăimare, căci „patima defăimării este o cursă a Satanei”, iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire. De aceea, cel ce disprețuiește acestea, nu disprețuiește un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt” (I Tesaloniceni 4,8).
Sfântul Apostol Petru îndeamnă: „Pe preoții cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce va să se descopere. Păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste. Nu ca și cum ați stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi. Tot așa și voi, fiilor duhovnicești, supuneți-vă preoților, și toți unii față de alții, îmbrăcați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (I Petru 1-5).
Pr. Petru PAICA