Mai demult, moartea sfinților era cinstită cu plânsete și lacrimi. „Iosif a plâns cu amar moartea lui Iacov” (Facere 50,2); iudeii au jelit săvârșirea lui Moise (Deuteronom 34,8); cu lacrimi multe au cinstit iudeii moartea lui Samuel (I Regi 25,1). La săvârșirea sfinților, prăznuim; căci după răstignirea Domnului s-a schimbat firea celor pline de întristare. Nu mai însoțim cu plânsete moartea sfinților, ci la mormintele lor îi prăznuim cu dumnezeiești cântări; căci somn este moartea sfinților, dar, mai bine spus, călătorie spre o viață mai bună. De aceea săltau de bucurie mucenicii uciși, că dorul lor după o viață mai fericită făcea să piară amara durere a uciderii. Mucenicul nu vedea primejdiile, ci cununile, nu tremura în fața loviturilor, ci număra recompensele, nu se uita la călăii care îl chinuiau aici jos pe pământ, ci vedea cu mintea pe îngeri, care-l aplaudau sus, nu se uita la vremelnicia chinurilor, ci la veșnicia răsplăților. Cunună strălucită culeg mucenicii și de la noi, acum sunt slăviți de toți cu strigăte dumnezeiești de bucurie, iar din mormintele lor prind în mrejele lor nenumărate popoare.
Un monah afirma că, la moartea unui părinte duhovnicesc, pe când citea din Psaltire la căpătâiul celui trecut la cele veșnice, nu reușea să simtă tristețe, ci doar o bucurie spirituală și îi venea în minte întruna gândul că acel confrate se mântuise. La moartea celor sfinți, atmosfera este tristă, dar, în același timp, încărcată de pace și liniște. Lacrimile care curg nu ard cu deznădăjduire obrazul celor din jur, ci mângâie cu multă simțire duhovnicească inimile lor.
Teoclit Dionisiatul, în cartea „Dialoguri la Athos între cer și pământ”, spunea: „Moartea unui ascet, iubiții mei frați, n-are nimic din îndolierea zguduitoare a morților de rând. Este doar sfârșitul liniștit al unei vieți frumoase și pline de credință și începutul unui drum sigur spre veșnicia neînserată. Pentru ascet moartea este punctul orientării sale zilnice, spre care privesc cu tainică nostalgie”.
Astăzi transformăm viețile sfinților în simple informații pentru studiile academice, le ignorăm minunile, spunând că acestea nu s-au petrecut astfel, aruncând chiar îndoiala că s-au întâmplat vreodată, evităm să le urmăm faptele, afirmând că sunt excesive sau, mai rău, imprudente. Toate aceste atitudini demonstrează că nu suntem pregătiți să ne deschidem mintea și inima în fața harului dumnezeiesc, așa cum au făcut-o ei, și că viața noastră va fi pământească sau trupească, dar niciodată duhovnicească.
Să ne rugăm permanent „să aflăm milă și har împreună cu toți Sfinții, care din veac au bineplăcut Ție: cu Strămoșii, Părinții, Patriarhii, Proorocii, Apostolii, Propovăduitorii, Evangheliștii, Mucenicii, Mărturisitorii, Dascălii și cu tot sufletul cel drept care s-a săvârșit întru credință” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare).
Lauda mucenicului este însăși bogăția harurilor lui duhovnicești. Nu putem să lăudăm pe mucenic folosindu-ne de legile retorice ale cuvântărilor de laudă profane. Nu putem să vorbim de părinții și strămoșii străluciți ai mucenicului, căci este rușinos lucru să fie împodobit cu podoabe străine cel care strălucește cu propria sa virtute. De obicei legile retoricii profane cer ca asemenea podoabe străine să fie cuprinse în cuvântările de laudă; legea adevărului însă cere ca meritele proprii ale fiecăruia să formeze izvorul cuvântărilor de laudă. „Nu-l face iute pe cal iuțeala la drum a tatălui lui, nici lauda unui câine de vânătoare nu se datorează faptului că s-a născut din alți câini foarte iuți. Și după cum la celelalte animale meritele fiecăruia sunt propriile sale merite, tot așa lauda proprie a mucenicului este aceea mărturisită de faptele mari de virtute, pe care însuși le-a făcut” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXIII-a, La Sfântul mucenic Mamant).
Faptele sfinților nu au nevoie de retorică, de o cuvântare aleasă sau de un discurs motivațional pentru a fi puse în valoare și urmate de cei care citesc despre ele. Toate acestea sunt împodobiri care folosesc foarte puțin, deși mulți sunt cei care iubesc mai mult forma decât conținutul. Întrebarea este: te-ai pregătit sufletește să mergi pe calea lor? Vrei, cu adevărat, să slujești lui Dumnezeu din toată inima ta?
Sfântul Macarie cel Mare, în cartea „Omilii duhovnicești”, ne spune: „Toată plăcerea și slujirea lui Dumnezeu ține de gânduri. De aceea, sârguiește să placi Domnului, așteptându-L mereu în interiorul tău, caută-L cu gândurile tale, silește-ți și forțează-ți voința și hotărârea să tindă pururea către El”.
Pr. Petru PAICA
