Sfântul Apostol Pavel ne adresează îndemnul: „Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, mulțumiți pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tesaloniceni 5,16-18). Apostolul nu îndeamnă pe orice om, la întâmplare, să se bucure pururea, ci numai pe cel asemenea lui, „pe cel care nu mai trăiește în trup, ci are încă din timpul vieții sale pe Hristos în el” (Galateni 2,20), pentru că dragostea de trup nu poate sta împreună cu cea mai înaltă treaptă a binelui. Dar chiar dacă i s-ar tăia unuia ca acesta trupul, durerea tăieturii nu rămâne decât în partea sensibilă a trupului, deoarece durerea nu poate să ajungă până la partea spirituală a sufletului.
Dacă, după sfatul apostolului, am omorât mădularele noastre cele pământești (cf: Coloseni 3,5) și purtăm în trup omorârea lui Hristos (cf: II Corinteni 4,10), atunci neapărat rana primită de trupul cel omorât nu ajunge la suflet, pentru că el a pierdut orice legătură cu trupul.
Înjosirile, pagubele, moartea celor dragi nu se vor sui până la minte și nici dragostea de aici nu-i va tulbura înălțimea sufletului. Dacă cei care cad în necazuri gândesc la fel cu apostolul, nu vor pricinui dureri nici altora, pentru că nu suferă din pricina celor ce li se întâmplă; „iar dacă trăiesc după trup” (Romani 8,13), nici atunci nu se vor întrista, ci se vor socoti niște ticăloși, nu atât din pricina nenorocirilor în care au căzut, cât din pricină că n-au făcut ce trebuia. Sufletul care-i legat cu dorul de a fi împreună cu Creatorul și este obișnuit să se bucure de frumusețile cele de sus nu schimbă bucuria și veselia lui cu nestatornicia de multe feluri a pasiunilor trupești; dimpotrivă, pe cele ce sunt pentru alții supărătoare, el le face adaos de bucurie. Așa era apostolul: „Se bucura în neputințe, în strâmtorări, în prigoniri, în nevoi, și își prefăcea în laude lipsurile sale” (II Corinteni 12,9-10); „Se bucura în foamete, în sete, în frig, în goliciune, în prigoniri, în strâmtorări; din a căror pricină alții erau nemulțumiți și își pierdeau nădejdea în viață, de acelea el se bucura” (II Corinteni 11,27).
Cei care nu cunosc gândirea apostolului Pavel și nici nu înțeleg că el ne cheamă la o viețuire evanghelică îndrăznesc să-l acuze pe apostolul Pavel că ne-a poruncit lucruri cu neputință de îndeplinit. Cât de multe prilejuri de bucurie binecuvântată ne stau înainte prin bunătatea lui Dumnezeu! Am fost făcuți după chipul Ziditorului; avem minte și cuvânt, care ne completează firea; cu ajutorul lor am cunoscut pe Dumnezeu. Suntem în stare să deosebim binele de rău; natura ne învață să alegem ce ne este de folos și să evităm ce ne vatămă. „Înstrăinându-ne de Dumnezeu prin păcat, am fost chemați iarăși la înrudirea cu El, fiind izbăviți din necinstita robie prin sângele Unuia-Născut; ne stau înainte nădejdile învierii, desfătările bunătăților îngerești, împărăția cea din ceruri, bunătățile făgăduite, care depășesc puterea minții și a cuvântului” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a IV-a „Despre mulțumire”).
Cu cât omul se jertfește mai mult, cu atât percepe mai profund lucrarea Sfântului Duh în inima sa, iar cu cât este mai egoist, cu atât mai mult pătimește împietrirea inimii sale. Să mulțumim lui Dumnezeu în toate nedreptățile și prigonirile pe care le suferim, iar toate acestea nu ne vor atinge, nici nu ne vor tulbura sufletește. „Rugăciunea de mulțumire este mărturisirea recunoștinței pentru bunurile primite de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cel ce mulțumește este copleșit de mărimea binefacerii, arătându-se bunătatea Binefăcătorului” (Origen, „Despre rugăciune”).
Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Dacă am cerceta adânc viața noastră, am vedea că este plină de farmec; dar pentru a-i vedea farmecul, trebuie să acceptăm să ne uităm la cei ce sunt în urma noastră; și astfel, din comparația vieții noastre cu a lor, vom putea să ne dăm seama ce valoare au bunurile pe care le avem. „Trebuie să lăsăm la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm să mulțumim lui Dumnezeu pentru cele ce avem” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a V-a, „La mucenița Iulita”).
„Ce a făcut Dumnezeu pentru mine?”, se întreabă mulți oameni, hulind astfel purtarea Lui de grijă. Avem un soare care ne încălzește și ne luminează, avem apă să bem și mâncare să ne hrănim, avem un acoperiș deasupra capului și suntem sănătoși, avem poate un serviciu bun sau o familie înțelegătoare și iubitoare. Și, cu toate acestea, tot nemulțumiți și invidioși pe binele altora ne arătăm. Dacă încă nu am învățat că și aerul pe care îl respirăm este un dar de la Dumnezeu, atunci vom fi veșnic nemulțumiți de tot și de toate.
Pr. Petru PAICA