Dacă ar fi să întocmesc o listă cu lucrurile pe care îmi place să le fac, pe primul loc aş aşeza, fără să stau o clipă pe gânduri, cititul. Pe urmă, mi-ar fi mai greu să mă hotărăsc ce să pun. Mă dau în vânt după filmele bune, după fotbal, dar, din păcate, în ultimul timp mai mult să-l privesc decât să-l joc, aşa încât, în privinţa asta, mi-e greu să mă pronunţ. Dar am să mă gândesc şi, dacă n-am să uit, până la final am să vă comunic rezultatul.
În ceea ce priveşte cititul, însă, nu am nicio îndoială că rămâne marea iubire a vieţii mele. Cu toate astea, n-aş putea să spun nici măcar aproximativ câte cărţi am citit până acum, cum nu ştiu nici de câte ori am respirat până la vârsta asta. Şi cred că, de fapt, nici nu contează. Importante sunt poate cele câteva zeci de pagini cu care am rămas şi pentru care a meritat să-mi pierd timpul şi cu celelalte.
Recunosc, din când în când mi se întâmplă să mai recitesc unele cărţi pe care anii fie mi le-au mai şters din memorie, fie le-au amestecat cu altele, iar câteodată, bănuiesc că atunci când chiar nu am altceva mai bun de făcut, mă recitesc pe mine, pe cel de-acum o săptămână, sau din urmă cu doi ani, depinde ce ziar îmi pică în mână. O fac fiindcă, în presă, totul se petrece la cald. Scrii în viteză şi publici în grabă, pentru că timpul nu prea-i iubeşte pe ziarişti. Şi e altceva când textul stă o vreme. Abia atunci îi vezi greşelile, repetiţiile, dezordinea, poate, din idei, şi câte şi mai câte, şi-ţi dai seama că puteai să dai mai mult. Ai mai adăuga câte ceva pe ici, ai mai tăia puţin de dincolo, şi tot aşa. Doar în ideea asta, şi nu din alt motiv îmi mai arunc uneori câte-o privire peste articole, şi doar foarte rar mi s-a întâmplat să fiu mulţumit de câte unul.
Săptămâna trecută, însă, lucrurile au stat puţin altfel. Cu gândul la scamatoria de doi bani a impozitării pensiilor speciale, mi-am adus aminte că şi eu am scris, nu demult, exact despre asta. Am căutat ziarul în colecţie, am recitit articolul, iar paragraful în care vorbesc despre asta ar suna azi cu totul altfel.
Scriam, atunci, că, deşi nu sunt bun la scormonit printre hârţoage, într-o seară m-am apucat să răsfoiesc pe internet Constituţia, până am găsit ce căutam. În Titlul II, Capitolul 1, Articolul 16, la alineatul 1 scrie negru pe alb că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, iar la alineatul 2 zice că nimeni nu e mai presus de lege. Adică exact ce nu se întâmplă acum la noi.
Până aici îmi menţin cele spuse, dar aş mai îmbogăţi continuarea cu câte ceva. De pildă, că n-am să înţeleg în ruptul capului de ce un militar care iese la pensie la 40 sau la 42 de ani cel mult mai umflă, pe lângă ce i se cuvine, o căruţă de bani, de parcă toată viaţa a locuit într-un tanc şi a făcut dragoste cu ţeava puştii, când, de fapt, dacă a fost vreodată rănit, a fost când s-a tăiat cu cuţitul ori s-a înţepat cu furculiţa la popotă. Şi aş mai vrea să spun că plătim pensii speciale unor judecători care scapă infractori notorii printre degete ori îi eliberează în dispreţul legii şi în care încrederea mea e un zero cât Ministerul Justiţiei de mare, sau şi unor politicieni care nu ştiu să ţină stiloul în mână şi să despartă în silabe.
Şi încă ceva. Mi-am adus aminte ce am promis la început, şi sunt sigur că pe locul doi în lista cu lucruri pe care-mi place să le fac aş trece scrisul. Mi-e drag să scriu despre pensii, nedreptăţi, vouchere de vacanţă, nesimţiri şi alte ticăloşii. Despre România, adică.
Adrian CRÂNGANU