Ţara noastră ar putea să fie numită și Paradisul albinelor, deoarece se bucură de un relief variat, cu munţi împăduriţi, dealuri cu livezi parfumate, câmpii întinse şi văi încântătoare. La noi, livezile sunt adevărate cetăţi ale albinelor.
O primă atestare documentară referitoare la raiul albinelor a fost descoperită în „Istoriile” lui Herodot. În descrierea expediţiei lui Darius împotriva sciţilor, din anul 512 î.e.n., se menţionează: „… În ceea ce priveşte albinele, numărul lor este atât de mare pe malul stâng al Dunării, încât împiedică pe oameni să treacă mai departe“.
Primul pas al omului spre apicultură a fost „vânătoarea de albine“. Aceste insecte preferau scorburile copacilor ca adăpost, deoarece acestea aveau rolul să le păzească de inamici, însă totodată erau un loc ideal pentru depozitarea proviziilor şi pentru înmulţire.
Dacă la început omul procura mierea direct din scorbură, mai târziu, datorită faptului că această procedură era plină de primejdii, respectiv fiarele sălbatice ce domneau în păduri, oazele de verdeaţă ale ţării noastre, mierea a fost procurată din stupina construită pe lângă casa fiecăruia.
La început, albinele au fost prinse şi mutate de om în scorburi asemănătoare celor din natură.
În ţara noastră, albinăritul era una dintre activităţile de bază ale oamenilor, alături de păstorit şi agricultură. Acest lucru este atestat de nenumărate documente.
Generalul şi istoricul Xenofon (427-355 î.e.n.) evidenţiază că „Hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte sau preparate, şi foarte puţină carne“. Acelaşi istoric mai scrie că „Dacii se îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor şi cu albinăritul“.
O perioadă de înflorire cunoaşte albinăritul după ce Dacia a fost colonizată de romani, datorită tehnologiei latine, împrumutate de la aceştia.
Alte atestări documentare precizează că în timpul năvălirilor barbare, singura ocupaţie a dacilor era apicultura. Acest lucru e menţionat şi de Fl. Begnescu, în anul 1937: „Avem destule probe potrivit cărora, pe timpul năvălirilor barbare, orice activitate mai de seamă neputând exista în Dacia, nu a putut exista nici o apicultură înfloritoare. Totuşi, pe alocuri se cultivau mult albinele“.
Apicultura a cunoscut mai târziu o perioadă de înflorire, odată cu întemeierea voievodatelor şi a Principatelor Române. Acest lucru este atestat de numeroasele legende, basme, cântece, obiceiuri de nuntă şi botez, proverbe. Alexăndrel, fiul lui Petru al III-lea, a donat în 1453 Mănăstirii Probota o prisacă, iar în 1459 domnitorul Vlad Ţepeş a făcut donaţii de prisăci ostaşilor vrednici, scutindu-i şi de dări în ceea ce priveşte albinăritul. Istoricul Nicolae Iorga face referire la comerţul cu produse apicole din 1584, precizând că un negustor pe nume Sima Nuce a încărcat o corabie cu ceară având destinaţia Veneţia. În secolul al XVI-lea, în timpul dominaţiei otomane, Ţările Române au fost obligate să trimită la Curtea sultanului, printre altele, miere şi ceară de albine. Documentele Hurmuzachi fac precizări la comerţul cu miere şi ceară, fiind consemnat faptul că din Ardeal şi Galiţia se exporta ceară spre Veneţia şi Austria. Spre sfârşitul feudalismului a apărut boştinăritul, o activitate ce era legată de strângerea cerii de albine. În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir arată că albinăritul era o îndeletnicire a românilor, precizând că nu era bine ca o familie să deţină mai mulţi stupi decât le îngăduia locul stăpânit de ei, pentru a nu provoca supărări vecinilor. Tot în „Descrierea Moldovei”, autorul face referire la „ceara verde”, aceasta fiind o combinaţie de ceară cu propolis. Despre importanţa apiculturii pentru ţara noastră vorbeşte şi cronicarul Miron Costin în anul 1700. În 1767, Maria Tereza a înfiinţat la Viena prima şcoală de apicultură.
Alexandru Ghica Voievod introducea în 1784 vama pentru exportul produselor apicole, iar în timpul lui Vasile Lupu a apărut dijma la stupi. În anul 1794, Alexandru Moruzi şi Nicolae Mavrogheni triplează impozitul pe produsele apicole, stârnind nemulţumire în rândurile ţărănimii.
În secolele XVI-XVIII, apicultura a cunoscut o perioadă de înflorire, însă începând cu prima jumătate a secolului XIX, datorită dezvoltării agriculturii, ea intră într-o perioadă de declin. Referire la această stare descurajantă a apiculturii face în 1932 şi I. Simionescu, care menţionează că românii au ajuns să importe ceară. Declinul apiculturii începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea se datorează şi apariţiei zahărului industrial. Albinăritul înregistrează o scurtă decădere în secolul mai sus menţionat, astfel că, în lucrarea „Călăuza stuparului”, N. Nicolaescu şi Gh. Stoienescu consemnează: „A fost o vreme când fiecare sătean ţinea împrejurul casei sau la adăpostul pădurilor stupi cu albine, care făceau să curgă mierea şi ceara până dincolo de hotarele ţării noastre. Din an în an, însă, numărul stupilor s-a împuţinat, iar azi (1907 – n.r.) trebuie să colinzi patru, cinci sate ca să dai de vreun bătrân care să se mai îndeletnicească cu creşterea albinelor“.
Începând cu secolul XX, albinăritul cunoaşte o nouă perioadă de înflorire. Dr. Florin Begnescu, care are peste 30 de publicaţii despre apicultură, a luptat pentru înfiinţarea unei Asociaţii a apicultorilor români. Acest lucru se şi întâmplă în 1914. În 1938, dr. F. Bengescu devine conducătorul Secţiei de Apicultură, înfiinţată în Institutul Naţional Zootehnic din Bucureşti, şi ţine cursuri despre apicultură până în 1948.
„Trecerea de la albinăritul tradiţional, bazat aproape în totalitate pe observarea fenomenelor din natură […] la cel raţional, fundamentat pe cunoaşterea, pe bază ştiinţifică, a biologiei acestora, s-a înfăptuit […] în pas cu răspândirea cuceririlor ştiinţei, a noilor tehnologii şi a noilor utilaje“.
La modernizarea apiculturii pe teritoriul ţării noastre au contribuit nenumăraţi crescători de albine, printre care am putea aminti pe dr. Florin Begnescu, Al. Bulighin, N. Nicolaescu, Al. T. Atanasiu, Gr. Giossanu, D. Harnagea, C. Hanganu, D. Stamatelache, E. Iovănescu, V. Petruş, Fr. Szöverdi, T. Bogdan, I. Vicoveanu, Al. Popa-Liseanu. „Crescătorii de albine, apicultorii profesionişti şi amatori, sunt oameni obişnuiţi. Sunt în acelaşi timp, prin specificul muncii lor, mari iscoditori ai fenomenelor din natură, doritori de zile senine şi liniştite, de la începutul primăverii până toamna târziu, de a se afla cât mai mult printre flori şi zumzet de albine, învăţând să le cunoască şi să le stimuleze în activitatea laborioasă desfăşurată în folosul lor şi al întregii societăţi“.
Sursa citatelor: Constantin Antonescu, „Albinele şi… noi“ și „Din istoria apiculturii române“.
Ion TURNEA
