Pofta este interzisă de Sfânta Scriptură prin porunca a zecea, care spune: „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești femeia aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Ieșire 20,17). Pofta sau dorința, denumită în ebraică „chamad”, după cum spune în Legea lui Moise, apare mai întâi ca un păcat al sufletului. De aceea, în foarte multe texte biblice, se pune adesea în legătură cu sufletul, sau inima, cu care se identifică sufletul, ea fiind considerată ca un fel de sediu al tuturor dorințelor omului, dar mai era asimilată și unui fel de centru de comandă pentru trupul care se supune deciziilor luate mai întâi în inimă.
Pofta este considerată păcat, deoarece ea singură este suficientă să-l motiveze pe om să păcătuiască. Pofta, ca inițiatoare a păcatului, nu trebuie deloc acceptată de inimă și nici de minte și de voință, chiar dacă nu-i un lucru atât de simplu. De aceea, credinciosul îmbunătățit sufletește recomandă așa-numita „trezvie”, adică un control permanent și sever asupra gândurilor și a inimii.
Unii scriitori sacri erau de părere că pofta ar fi un păcat care ar caracteriza popoarele păgâne. Ar fi chiar absurd să credem că, înaintea lui Dumnezeu, un om oarecare ar fi mai important decât altul, întrucât toți suntem fiii Săi și nu putem fi diferiți decât prin ceea ce credem și lucrăm, iar El își revarsă iubirea Sa protectoare în aceeași măsură peste toți. Depinde, totuși, destul de mult de educația și voința fiecăruia și de faptul cum reușim să ne autocontrolăm.
Ne punem totuși întrebarea, de ce se consideră pofta, în general, sau cel puțin anumite pofte, păcat? Am subliniat deja că pofta poate să-l ducă pe om spre săvârșirea unui alt păcat, cum ar fi cel al desfrânării. De aceea, şi proorocul Moise zice: „Să nu urmați poftei inimilor voastre și după poftele ochilor voștri, ca să nu cădeți în desfrânare” (Numeri 15,39). Și proorocul Miheia acuza poftele exagerate ale conducătorilor din timpul său, despre care scria că, urmând poftelor ochilor și inimii lor, nu mai puteau deveni sensibili la suferințele altora, fiind cu totul preocupați să le pună în practică: „Dacă poftesc ogoare, pun mâna pe ele, dacă poftesc case le și răpesc” (Miheia 2,2).
Despre cei păcătoși se spune că urmează poftelor inimii și neglijează în totalitate poruncile divine: „De aceea zice Domnul «Întrebați popoarele: Auzit-a oare cineva asemenea lucru? Lucruri peste măsură de urâcioase a făcut fecioara lui Israel»” (Ieremia 18,12). Tot despre cel păcătos, Psalmistul ne spune că: „Dumnezeu îl lasă în pofta inimii sale” (Psalmul 80,12), în ideea că îl consideră un irecuperabil, iar nu în sensul că ar constrânge în vreun fel libertatea lui sau că l-ar predestina, cu toate că pe cei păcătoși îi lasă în pofta inimii lor și, în cele din urmă, tot îi pedepsește. Așa scrie despre fiii lui Israel, sau mai degrabă despre adunarea aceea de alte neamuri care era împreună cu ei, ca poftind prea mult carnea și alte bunătăți culinare ale Egiptului, a forțat oarecum mânia lui Dumnezeu și: „i-a lovit cu bătaie foarte mare” (Numeri 11,33).
Mai subliniem că unii au asociat poftei și minciuna (cazul lui Acan, care a furat lucruri interzise doar fiindcă le-a poftit): „Am văzut printre prăzi o haină frumoasă pestriță și două sute de sicli de argint, un drug de aur, greu de cincizeci de sicli, acestea mi-au plăcut și le-am luat și iată sunt ascunse în pământ, în mijlocul cortului meu, și argintul este pus sub ele” (Iosua 7,21). Binecunoscut este cazul poftei tânărului rege David, ce nu a putut să-și stăpânească pornirile senzuale și, în consecință, nu doar că a încălcat cele poruncite de lege ca să nu-și ia un număr mare de soții, dar, pentru a le obține, a acționat cu multă cruzime față de aproapele său: „Și a trimis Iaboșet și a luat-o de la bărbatul ei, de la Paltiel, fiul lui Laiș. Și s-a dus cu ea și bărbatul ei și a petrecut-o cu plângere până la Bahurim. Dar Abner a zis către el să meargă înapoi. Și acela s-a întors” (II Regi 3,15-16).
Tot din textele sfinte mai reiese că o contribuție majoră la nașterea poftei în inima și sufletul omului o mai are și diavolul. Prin poftă, acesta încearcă să-l influențeze, ca să se atașeze în chip exagerat de realitățile acestei lumi, încât să-l neglijeze ori să-l disprețuiască total pe Dumnezeu. De aceea Cărțile sapiențiale (Septuagintei) dezaprobă pofta ca pe un păcat care nu-și găsește niciodată satisfacția deplină, întrucât se prezintă ca o reacție în lanț, poftele născându-se într-una unele din altele, sugerându-i omului nevoi care nu îi sunt chiar deloc necesare.
Literatura rabinică, fundamentată tot pe Sfânta Scriptură, plasează acest păcat, considerat destul de mare, printre cele care pe plan social provoacă perversitate, dezbinare între oameni și multă neorânduială, iar despre persoana cuprinsă de această patimă se spune că: „O scoate în afara lumii”, făcând-o câteodată să piardă chiar totul, când zice: „Cine pune ochii pe lucrul altuia va pierde și ce-i al lui”.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că totuși pofta, dacă este ținută sub control, nu este rea în sine, ca una ce ține de firea omului dimpreună cu mânia, și sunt chiar „folositoare amândouă, mânia ca să pedepsim pe cei răi, iar pofta ca să dăm naștere la copii, pentru a continua neamul omenesc prin astfel de moștenitori” (Omilii la Matei, Omilia a-XVII-a).
În concluzie, pofta n-ar trebui să pună stăpânire pe cel ce vrea să rămână credincios lui Dumnezeu, întrucât naște imoralitate și-l determină total să uite de Creatorul său. Locul prioritar în sufletul omului credincios ar trebui să-l dețină Dumnezeu: „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta” (Deuteronom 6,5) și poruncile Lui: „La îndreptările Tale voi cugeta eu și nu voi uita cuvintele Tale” (Psalmul 188,16).
Pr. Petru PAICA