– Ce este Împărtăşania, Cuvioase Părinte, şi care este rostul ei în mântuirea credinciosului?

– Aceasta este întrebarea cea mai de vârf. Toţi credincioşii ştiu că este Dumnezeu. Iisus Hristos Îşi menţine acest cuvânt divin: „Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”. El spune, de asemenea: „Cine nu va mânca Trupul şi Sângele Meu nu va avea viaţă în el şi nici parte de Mine”. Se înţelege că prin această primire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului te duci până la El, ca Dumnezeu după har. Şi când te duci la El eşti mare ca El. Şi, de asemenea, atunci când te împărtăşeşti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinţi. Deci o identitate de fiu, divină. Nu e nici o teamă că vorbim aşa. El este, nu e altul care s-a făgăduit, şi-şi ţine făgăduinţa. Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-şi calce cuvântul. Şi iată că-şi ţine cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularităţi, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiţi, ştim că nu au putinţa pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni dumnezei după har. Sunt într-o fericită ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au această putinţă. Au şi ei un proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca care li se dă. Aceasta este un fel mai sus decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despătimire pentru ca să se înţeleagă că noi ne despătimim pentru că am fost împătimiţi. Vedeţi, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, arhangheli, îngeri – sunt făcute prin cuvânt. Însă fiinţa omenească nu. Dumnezeu a făcut-o cu mâna Lui, şi încă cum: chip şi asemănare. E uşor să spui chip şi asemănare, pentru că aşa ştim din învăţătura Bisericii. Dar când te opreşti asupra acestor însuşiri, calităţi, daruri, te vezi chip şi asemănare. Şi, atunci, iată că noi avem o identitate divină şi prin restaurarea pe care a adus-o Hristos preţuim cât preţuieşte El. Ar trebui ca omul, într-o formă retrospectivă, să se regăsească pe sine şi să răspundă la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis să se piardă un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a făcut numai pentru El, deci ne va pretinde să fim cu adevărat prezenţi numai la El. Nu întrerupem treburile sociale şi ascultările pe care le avem, pentru că chiar El ne porunceşte. El ne-a dat darurile să le împlinim, să le săvârşim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.

Un exemplu: s-au căsătorit doi tineri, Ioana şi Ionel. După nuntă, Ioana a trecut la bucătărie – şi nu este o înjosire că a trecut la bucătărie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bărbatul să poată fi liber să rezolve probleme în afară. Şi Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepricepută, emoţionată, a afumat mâncarea şi se văita că ce o să zică Ionel. Conştiinciozitatea asta, care e mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul!… Şi a venit Ionel. Şi ea, cu plânset şi vaiet, i-a spus: „Dragă Ionele, am afumat mâncarea”. „Lasă, dragă, nu mă interesează. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine”. Ei, asta o să ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimă puternică ca să pricepem cerurile, veşniciile, să contrazicem răul, să biruim dracii, care ne-a dat această putere de a fi dumnezei după har, veselia că slujim marelui Adevăr – căci aceasta este adevărata veselie şi libertate: De ce nu v-aţi gândit la Mine deloc? Este, fără discuţie, în mod logic, că aşa va fi această întrebare. Şi se va răspunde foarte greu.

Noi, ortodocşii, nu apăsăm pe pedala cunoaşterii atât de mult, cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră, de smerenie, pentru ca să fim scrişi şi noi sus, în cartea cea mare. Şi omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raţională, ci o smerenie smerită, trăită.

Mă întreba cineva, la o altă înregistrare: „Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. „Ce ne facem fără diavol?”, i-am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să-L omoare pe Mântuitorul. N-a venit să glumească, să facă teatru şi demonstraţii. De ce, dacă i-a luat coarnele şi forţele şi pretenţiile, l-a mai lăsat – cum zic Sfinţii Părinţi –, numai cu vârful cozii? L-a lăsat pentru că e necesar să ne şlefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoaştem mai bine marile adevăruri. El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greşeală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădiţe în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o viţă. El nu e mlădiţă. Totul e de la Dumnezeu: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trăirea creştinilor. Dacă creştinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezenţă care-i mai plăcută decât nevoinţa. Sinodul din 419, de la Cartagina, a dat canonul 124, în care se zice, în legătură cu aceste spuse ale Mântuitorului: Dacă crezi că poţi să fii ceva, anatema să fii. Mi-a plăcut foarte mult pentru că este un adevăr, dar şi pentru că Biserica se ocupă să ne trezească la faptul că tot ce a spus Iisus e adevărat şi de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus că va fi mai greu. O fi! Dar îţi rezolvi problemele cu forţele proprii? Asta-i greşeala. Trebuie să ţi le rezolvi cerând continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, dacă nu-i cu putinţă la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinţă. Asta mi-a plăcut la acest sinod, că s-a gândit să ne trezească la faptul că suntem nişte mlădiţe care nu putem rodi fără viţă. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Dacă o mlădiţă stă fără viţă, se usucă într-un timp extrem de scurt. Şi atunci Hristos S-a oferit să-I mâncăm Trupul şi Sângele Lui ca să fim mereu dumnezei.

Să nu faci greşeala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevoinţa şi trăirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenţa lor. Şi tu, dacă ai această prezenţă, ai străbătut sorocul pentru împărtăşit şi nu eşti altfel decât marii trăitori.

Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtăşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşeală. Decide intensitatea credinţei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Ani vrei să-i dai? Vindecă-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Şi dacă îi vindeci rana îl faci capabil de întâlnirea cu Hristos, prin împărtăşire.

Nu ne împărtăşim pentru că au venit Paştile sau Crăciunul. Ne împărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtăşire cu Sfintele Taine, ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continuă prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor, când să te împărtăşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, ca să-L iei pe Dumnezeu, cu adevărat îţi trebuie o pregătire.

Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce are în vedere veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului şi postul Paştelui. E un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeşte inima.

Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă tradiţională, care nu e atât de recomandată. Te împărtăşeşti continuu cu Hristos, duhovniceşte, iar când te pregăteşti şi printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru că ţi s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunţi la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Şi atunci, împărtăşirea este în funcţie de curăţirea inimii tale.

Inima e adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea să spun că e o fiinţă în plus în fiinţa noastră. De ce spune Dumnezeu: Am făcut inima ta ca să locuim în ea? El nu locuieşte oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe care l-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Fiinţa noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curăţirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea sfintei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

A te împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că pierdut ai fost şi te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită sau strict omenească şi de a te regăsi într-o personalitate îngerească.

Sfânta Împărtăşanie este cu adevărat dorirea cea mai grozavă din partea cerului, ca Dumnezeu să-şi menţină mai departe ceea ce a spus: „Eu voi fi cu voi mereu…” şi „Cine nu va mânca Trupul şi Sângele Meu, acela nu va avea viaţă veşnică”.

Într-o mânăstire, stareţul a văzut un frate mergând prin aer şi a zis: „Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu. O, sfântă simplitate! A trecut o bucată de timp şi l-a văzut mergând pe pământ. Şi a zis: „Acesta şi-a pierdut lucrarea”. L-a chemat la el şi l-a întrebat: „Cum te rugai tu înainte?”. „Mă rugam aşa: Doamne, nu mă mântui pe mine, păcătosul; Doamne, nu mă mântui pe mine, păcătosul. M-am dus la biserică, am zis mai tare şi un părinte de lângă mine mi-a spus: Mă, să nu mai zici aşa! Să zici: Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul! Şi am zis aşa.” Iar stareţul i-a spus să zică tot ca înainte. Am vrut adică să vă spun că acela trăia cu Dumnezeu, fără cunoştinţă teologică, trăia cu inima lui. (Va urma)

Interviu realizat de Pr. Iulian NISTEA