Denumirea de Imn vine de la grecescul HYMNOS. Acest termen desemna o poezie sau un cântec solemn în care erau preamăriţi în antichitate zeii sau eroii legendari. Ulterior, Biserica Creştină a adoptat imnul în slujbele religioase, ca modalitate de slăvire a Divinităţii. Conform definiţiei ştiinţifice din dicţionare, Imnul este „o specie a liricii cetăţeneşti, înrudită cu oda şi cu muzica compusă pentru aceasta; ea cinsteşte un eveniment de importanţă naţională, sau exprimă sentimentul solidarităţii colective, al ataşamentului faţă de colectivitate, patriotism etc.”.
La noi, apariţia actualului Imn, sărbătorit în data de 29 iulie, este legată de Revoluţia de la 1848, în al cărei program erau cuprinse idei de forţă privind evoluţia statului şi a societăţii. Multe au fost cântecele care au înflăcărat şi cuprins spiritul patriotic al celor adunaţi pe parcursul anului 1848 la Iaşi (27 martie), la Izlaz şi Bucureşti (9 şi respectiv 15 iunie), la Blaj, Sibiu, Arad, Timişoara sau Lugoj.
Dar cel care s-a impus şi a rămas până astăzi încărcat de acest elan revoluţionar, „Deşteaptă-te, Române”, este opera a doi oameni iluştri ai culturii române. Versurile sunt scrise de poetul Andrei Mureşianu, iar muzica este compusă de Anton Pann, folclorist, scriitor şi cântăreţ bisericesc, profesor şi editor de carte. Acest vechi cântec patriotic s-a reimpus în vâltoarea Revoluţiei din 1989 ca Imn naţional, el dobândind acest statut abia mai târziu, prin Constituţie şi Lege.
În vara anului 1991, Republica Moldova a adoptat, prin decret oficial, ca Imn naţional, acelaşi „Deşteaptă-te, Române”. Ne-am bucurat atunci că „Deşteaptă-te, Române” este şi Imnul Basarabiei Moldave, considerând că, după trepte de biruinţă naţională, simpla rostire a Basarabiei este un protest contra ocupaţiei ruseşti. Limbă naţională, grafie latină, Imn naţional, toate comune – urmează un drum firesc şi nu prea lung spre reunificare.
După câtva timp, însă, antiromânii din Chişinău au încercat să contracareze acest Imn „Deşteaptă-te, Române”, instituind – chipurile – un concurs pentru o Stemă a ţării şi pentru un nou Imn naţional.
Ca în atâtea rânduri în istoria noastră, poeţii au devenit profeţi. Grigore Vieru a făcut un apel de conştiinţă „către poeţii şi compozitorii Basarabiei”, în care grăieşte cuvinte biblice: „Dreptatea istorică va blestema poetul şi compozitorul care va îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului «Deşteaptă-te, Române», cocoţându-se ei în locul strălucirii şi dureroasei lui necesităţi”.
Despre acelaşi imn, distinsul cărturar Ion Ungureanu, ministrul Culturii din Republica Moldova în acea vreme, spunea, cu dreptate, că „este cel mai frumos Imn din lume”. Aşa trebuie să simtă fiecare român adevărat Imnul naţional al românilor.
În cuvintele poetului Grigore Vieru, „strălucirea şi dureroasa necesitate a Imnului «Deşteaptă-te, Române»”, găsim şi cheia explicaţiei acestei agresiuni antiromâneşti.
Versurile unui ardelean – Andrei Mureşianu –, înfrăţite cu muzica unui muntean – Anton Pann, au făcut ca, încă de la zămislire, acest cântec să nu fie simţit doar de oamenii unei provincii româneşti, cum nici n-a fost simţit, ci de toţi românii. Este – în cel mai profund şi mai propriu înţeles al cuvântului – un „cântec care ne-a însoţit istoria” în toate momentele cruciale ale devenirii noastre naţionale, fie ele de triumf, fie de restrişte. Dacă n-ar fi existat un imn ca „Deşteaptă-te, Române”, el trebuia neapărat să fie scris, pentru permanentul său îndemn la trezire naţională, la denunţarea pericolului înstrăinării naţionale.
Un imn pentru care s-a suferit în temniţe întunecate, un imn care a fost interzis, dar n-a putut fi oprit. Căci un glonte sau o săgeată pot amuţi gura care cântă, dar nu zborul unui imn care n-are moarte. Un imn gravat în sufletul nostru, şoptit de istoria şi geografia noastră, un imn care ne dă un atât de necesar optimism în forţa de regenerare a neamului nostru, aşa cum frumos spune un contemporan: „Noi n-am avut nicicând mai multe patrii,/ Aşa cum unii stăruie să creadă,/ Şi de-am cântat cândva şi alte imnuri,/ «Deşteaptă-te, Române» stă dovadă/ Că somnul nostru nu era de moarte./ Aşa cum ni-l doriră barbarii de tirani…”.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU
