În ciuda politeismului declarat, singurul zeu în care credeau cu adevărat anticii era Destinul.

Destinul este soarta sau viitorul cuiva, mai precis forţa sau voinţa supranaturală care hotărăşte tot ce se petrece în viaţă, adică fatalitatea [Fatalitate – ceea ce determină mersul lucrurilor şi viaţa oamenilor în mod prestabilit şi irevocabil (împrejurări nenorocite)].

Indiferent de locul pe care-l ocupau într-o complicată ierarhie, zeii nu aveau decât o putere limitată, mulţimea şi diversitatea lor fiind, după cum arăta Hegel, tocmai temeiul „accidentalităţii” lor, accidentalitate care, la rândul ei, constituie motivul unei „uşoare trăsături de tristeţe care atestă imperfecţiunea zeilor şi vulnerabilitatea lor”. Această tristeţe oglindeşte destinul lor, întrucât ea arată că există ceva mai înalt deasupra lor şi că este necesară trecerea de la ce e particular în ei, la unitatea lor generală.

Unitatea generală – „puterea universală unică” – este tocmai Destinul. „Examinând însă felul şi forma acestei unităţi superioare, constatăm că, faţă de individualitatea şi caracterul relativ determinat al zeilor, ea este ceea ce e în sine abstract şi lipsit de formă, necesitatea, destinul, care, în formă abstractă, este numai ceea ce e superior în general, stăpânind peste zei şi oameni, dar rămânând ca atare neînţeleasă şi de necuprins” (G.W. Hegel, Prelegeri de Estetică, vol. I, Editura Academiei, 1966, p. 512).

În lumea păgână, fatalitatea fuziona cu necesitatea. În tragedia antică, orice faptă, oricât de atroce, nu era altceva decât urmarea inevitabilă şi justificată a unei fapte anterioare, care era tot atât de inevitabilă şi de justificată, ciclul fatal funcţionând ca un mecanism perfect, care nu putea fi oprit decât odată cu dispariţia tuturor eroilor.

Nici lumea creştină nu putea explica aceste lovituri oarbe ale Destinului, care uneori pot lovi tot atât de bine fiinţe nevinovate, lipsite de apărare, copii, de exemplu, ca şi mari păcătoşi.

Atât timp cât este lipsit de posibilitatea de a dispune după plac şi după necesităţi de rodul activităţii sale şi a semenilor săi, omul se simte tentat să atribuie această frustrare ostilităţii Destinului, după cum orice favorizare şi orice privilegiu decurgând din poziţia sa privilegiată în societate este primit ca semnul unei înalte şi nevăzute forţe protectoare.

În vastitatea lumii, lanţul infinit al determinărilor îşi ascunde însă originea reală, prea îndepărtată pentru a mai putea fi folosită ca un argument raţional. De aceea, în viaţa de fiecare zi, omul ia contact cu cauze şi efecte imediate, cu întâmplări prea mărunte pentru a putea fi raportate la o teorie care are în vedere categorii, şi nu indivizi. Ele sunt destul de importante totuşi pentru a produce uneori răsturnări spectaculoase în bine sau rău, pentru a face să dispară echilibrul unei existenţe umane sau chiar existenţa însăşi.

Şansa poate face dintr-un om modest, neajutorat, un om bogat. Întâmplarea, de asemenea, poate face dintr-o fată sărmană şi poate nebăgată în seamă, o stea de cinema. Şi tot întâmplarea poate ruina într-o clipă averi incomensurabile şi cariere strălucite.

Nu de puţine ori, creaţia proprie a minţii şi braţelor sale i-a apărut omului ca o putere străină şi de cele mai multe ori răuvoitoare, ca şi cum în ea şi-ar fi găsit sălaş demonii lui interiori, o putere care se întoarce asupra lui însuşi, aşa cum se întoarce cu răutate asupra proprietarului ei umbra omului care şi-a pierdut umbra.

Ce întâlnire a omului de astăzi este mai spectaculoasă decât aceea pe care ne-o oferă în mod frecvent neputinţa de a stăpâni în mod absolut un obiect atât de familiar şi de răspândit cum este de pildă autoturismul? Oricând maşina proprie poate deveni un instrument al Destinului.

Un oarecare individ, întorcându-se dintr-o mică vacanţă, unde îşi petrecuse Sărbătorile de iarnă, şi-a găsit sfârşitul într-un accident cumplit de maşină. În buzunar avea biletul de tren la care renunţase în ultimul moment, pentru a se urca în autoturismul fatal al prietenului său. Accidentul sau întâmplarea care şi-a spus cuvântul în acest caz se petrecea în afara legii, fiind o excepţie. Dacă respectivul ar fi luat trenul, aşa cum proiectase, dacă nu ar fi avut ocazia să întâlnească prietenul şi să plece cu maşina acestuia, probabil că era şi astăzi în viaţă. Întâmplarea însă a făcut să fie altfel. Întâmplarea şi numai întâmplarea, deoarece în primul rând ocazia de a pleca cu maşina prietenului putea foarte bine să nu se ivească. În al doilea rând, maşinile nu sunt făcute pentru a ucide, ci în cu totul alte scopuri, şi numai cu totul excepţional cineva poate fi strivit de forţa care, în mod imprevizibil, scapă controlului uman. Asemenea excepţii joacă în epoca noastră tocmai rolul fatalităţilor. În majoritatea lor, accidentele sunt totuşi cele care nu pot anula serviciile aduse de autoturismele noastre, deşi se pare că numărul morţilor în asemenea evenimente nedorite l-a întrecut pe cel al morţilor din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Dezorientat în faţa fatalităţii, care, în mod inexplicabil, îi apare în cale, într-o civilizaţie bazată pe precizie, pe ştiinţă şi tehnică, omul modern imploră totuşi protecţia divină în toate cazurile, având nevoie a explica inexplicabilul.

Am observat că foarte mulţi conducători auto au atârnate la parbriz cruciuliţe sau iconiţe sfinţite, aplicate pe bordul maşinii, implorând prin aceasta protecţia divină. Nimic rău în asta, dar în foarte multe cazuri e necesară şi prudenţa noastră.

Lumea modernă resimte încă spaima antică în faţa fatalităţii pe care secolele de creştinism au căutat s-o învingă şi pe care istoria dramatică a secolului nostru nu a izbutit decât să o facă mai vie şi nemiloasă.

Destinul modern, înlocuitorul anticului Fatum, care întruchipa Necesitatea, este astăzi Întâmplarea (Întâmplare – Ceea ce se petrece în mod incidental; Hazard, ceva care survine în mod neprevăzut). Fie că se numeşte Hazard, Absurd sau Relativitate, Destinul omului modern este Întâmplarea ridicată pe piedestalul pe care stătea odinioară Necesitatea. Întâmplarea a devenit zeul necunoscut care guvernează civilizaţia actuală. Întâmplarea, fericită sau nefericită, este stăpânul spre care se îndreaptă cu teamă sau nădejde bietele fiinţe umane în goana lor după fericire, după bani sau după glorie. Tot acesta este zeul pe care l-au produs suferinţa şi temerile omului modern. Nădejdea lui este că, dacă există o regulă a durerii, va fi o excepţie, iar dacă regula nu există, atunci numai o întâmplare nefericită, nu o lege cu duritatea ei prestabilită, îl poate lovi.

În mitologia modernă, Destinul este zeul Hazardului. Dar, ca şi în Antichitate, miturile pe care viaţa socială le creează în mod anonim şi difuz primesc adevărata lor strălucire în momentul în care apare Hesiod, poetul sau scriitorul în stare să le potenţeze, să ducă semnificaţia lor până la capăt.

Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU