Mioveni. Orăştie. Timişoara. Arad. De fapt, spitalele din Mioveni, Orăştie, Timişoara şi Arad. De acolo, medicii, asistentele şi infirmierele au dat bir cu fugiţii, chiar dacă COVID-19 nici măcar n-a apucat să dea târcoale prin zonă. S-au speriat şi-au luat-o la sănătoasa, vorba vine, aşa cum n-au făcut atunci când salariile le-au crescut astronomic în comparaţie cu cele ale proştilor de la privat, de pe spinarea cărora şi le iau.
Le-a fost frică. Şi mie mi-a fost frică în Decembrie ’89, priveam în ţeava puştii şi pe clădirile înalte din jurul meu erau montate mitraliere pe afet, foarte frică chiar, dar mi-am învins-o, şi am învins. Mi-a fost tocmai ca să-şi ia ei, cei din sistemul sanitar, salariile acelea exorbitante pentru o ţară ca România şi să nu le mai fie în veci frică de ceva. Am murit de frică, dar n-am murit de ruşinea de a dezerta. Spun asta fiindcă atunci, ca şi acum, am fost în război.
Nu vreau să vorbesc mai mult, dar, tot căutând pe internet legământul de care toată lumea a auzit, dar din care nimeni nu ştie un cuvânt, am găsit o o formă veche a lui şi, chiar dacă, atunci când l-am citit, am mai şi zâmbit uneori, surâsul mi-a dispărut imediat de pe faţă la simpla amintire a fugii celor care l-au rostit la absolvirea facultăţii.
Aşa sună, deci, Jurământul lui Hipocrate: „Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea: Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia. Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență. Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv. Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața. În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi. Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie. Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul”.
Nu m-am oprit din căutat şi, pe o altă pagină de internet, am găsit şi formularea modernă, adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva, din anul 1975: „Odată admis printre membrii profesiunii de medic, mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii; Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate; Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate; Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră; Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora; Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic; Colegii mei vor fi fraţii mei; Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială; Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale, chiar sub ameninţare, şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii. Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”.
Ce-ar mai fi de spus? Că, atunci când juri strâmb, rişti să-ţi luxezi conştiinţa. Asta dacă, bineînţeles, ţi-o mai găseşti prin buzunarele pline de plicurile cu şpagă luate de la pacienţi.
Adrian CRÂNGANU