Comunitatea de Avere a fostului Regiment de Graniţă Româno-Bănăţean Nr. 13

Desfiinţarea Confiniului militar bănăţean a impus şi rezolvarea dreptului de proprietate asupra pădurilor, ştiut fiind faptul că locuitorii de pe raza acestuia beneficiau de dreptul de servitute forestieră, asigurat prin mai multe regulamente, rescripte, prin Constituţia confiniară din 7 mai 1850 şi mai apoi prin Regulamentul silvic din 3 februarie 1860. Acesta din urmă aducea precizări pentru familiile grănicereşti, dar şi pentru comunele grănicereşti, bisericeşti şi şcolare.

Familiile grănicereşti aveau dreptul de a extrage gratuit lemn de construcţie şi de foc pentru trebuinţele gospodăriei, să păşuneze şi să îngraşe efectivele de animale, să scoată săptămânal (pe parcursul a 3 zile) dărâmăturile de lemn din păduri, să taie lemn în cantităţi mici cu respectarea legilor silvice, să defrişeze pâlcurile răzleţe de pădure pentru a crea livezi, locuri de arătură şi fâneţe în afara perimetrelor de pădure conservate.

În baza legii din 8 iunie 1871, pe raza Confiniului militar româno-bănăţean, pădurile defalcate pe seama comunităţilor regimentare n-au mai fost împărţite pe comune şi, în cadrul acestora, pe familii, hotărându-se printr-un Ordin circular din 15 iunie 1873 constituirea unei Comunităţi de Avere independente, care se suprapunea teritorial fostului Regiment de Graniţă Româno-Bănăţean Nr. 13 cu reşedinţa în Caransebeş.

Lucrările de împărţire a pădurilor, păşunilor şi munţilor au fost încredinţate unei comisii alese de Reprezentanţa regimentară care şi-a desfăşurat activitatea între anii 1874-1879, iar actul de împărţire (segregare) între Stat şi Comunitatea de Avere a fost semnat la 28 ianuarie 1880.

Comunitatea de Avere din Caransebeş a primit în deplină proprietate 216.068 jug. 379 st.p. pădure, 4.822 jug. 1.175 st.p. păşune, 29.453 jug. 644 st.p. munţi şi 1.524 jug. 1.014 st.p. teren neproductiv, în valoare de 1.623 de florini, iar Statul 220.248 jugăre 786 st.p., în valoare de 16.118.889 de florini.

Oraşului Caransebeş i-au revenit 273 jug. 817 st.p. pădure, 18 jug. 50 st.p. păşune şi 773 st.p. teren neproductiv.

Adunarea regimentară întrunită la 18 aprilie 1879 a votat primele statute ale Comunităţii de Avere, care şi-a stabilit sediul în Caransebeş. Acestea au fost aprobate de Ministerul maghiar al afacerilor interne la 24 august 1879.

Întrunită la 19 decembrie 1879, Adunarea generală l-a ales pe generalul Traian Doda preşedinte al acesteia, funcţie pe care o va părăsi la 1 noiembrie 1892, în urma retragerii sale din cauza bolii.

Conform statutelor, Comunitatea de Avere a fost definită ca o societate de bunuri independentă, reprezentând interesele familiilor grănicereşti împădurite.

În oraşul Caransebeş, conform Cărţii funciare grănicereşti întocmite la 25 decembrie 1886, pe baza Legii din 8 iunie 1871 asupra dispoziţiilor de răscumpărare a drepturilor de servitute ale locuitorilor grăniceri la lemn, păşune şi produse forestiere din pădurile Statului de pe teritoriul Confiniar militar, erau recenzate 332 de familii grănicereşti, iar în localitatea Caransebeşul Nou 56 de familii grănicereşti.

Comunitatea de Avere îşi exercita dreptul de proprietate comună pe raza a 94 de comune grănicereşti, din care doar 70 aveau în imediata lor apropiere păduri, păşuni şi munţi, celelalte 24 primind lemn de foc sau de construcţie şi dreptul de păşunat din pădurile şi păşunile aflate pe raza localităţilor apropiate.

Pentru buna administrare a fondului forestier au fost create 5 ocoale silvice (foresterii), cu sediile în Ohaba-Bistra, Caransebeş, Teregova, Orşova şi Bozovici, angajându-se personal de specialitate care s-a subordonat Direcţiunii silvice din Caransebeş.

În perioada 1879-1919, au îndeplinit funcţia de preşedinte al acestei instituţii următoarele persoane:

Generalul Traian Doda, între 19 decembrie 1879-1 noiembrie 1892, dar a fost şi preşedintele Reprezentanţei comunitare între 1873-1879. Fiu de grănicer, militar de carieră probat în multe bătălii, fin cunoscător al situaţiei sociale şi naţionale din Banatul grăniceresc, s-a angajat să salveze şi să redea grănicerilor ceea ce stăpâniseră din vechime şi li se cuvenea de drept, mai ales că asiguraseră, ca militari, o parte din Armata imperială care a participat la multe războaie pentru o cauză nicidecum românească. Antoniu Marchescu îl caracterizează astfel: „Fire cruţătoare, n-a admis risipa din avutul ei (al Comunităţii – n.n.). A slujit-o cu credinţă, fără salariu şi fără diurne, tantieme, cheltuieli de reprezentare. A înfăptuit, dar n-a dărâmat. A adunat, dar n-a risipit”.

Ilie Curescu, fost ofiţer şi profesor la Şcoala regimentară din Caransebeş desfiinţată în 1871, a făcut parte din Comisia de împărţire a pădurilor între Stat şi Comunitatea de Avere, şi a condus-o între 1 noiembrie 1892 şi 16 iunie 1904.

Constantin Burdia, fost primar al oraşului Caransebeş, om foarte bogat şi influent în cercurile politice maghiare, a condus Comunitatea între 30 septembrie 1904 şi 23 noiembrie 1910, când a fost obligat să demisioneze.

Patriciu Drăgălina, fost profesor şi director al Institutului pedagogic diecezan din Caransebeş între 1878-1908 şi director al internatului Comunităţii de Avere între 1907-1910, a condus Comunitatea de Avere în spiritul impus de generalul Traian Doda, între 28 noiembrie 1910 şi 25 octombrie 1917.

Pavel Madgescu a girat preşedinţia acesteia între 25 octombrie 1917 şi 10 august 1918, şi 4 decembrie 1919-18 noiembrie 1920.

Octavian Bordan, fost primar al Caransebeşului şi omul de casă al lui Constantin Burdia, gazetar de nevoie şi responsabil al publicaţiilor Renaşterea şi Severinul, pentru a propaga ideile burdiste, a fost preşedinte al Comunităţii de Avere între 10 august 1918-4 decembrie 1919, mai apoi repatriindu-se în Ungaria, cu toate că era român de pe Caraş.

În perioada 1904-1910, în cadrul Comunităţii de Avere s-au înregistrat mari tensiuni cauzate de alegerea în cadrul Comitetului de conducere a unor persoane cu incompatibilităţi, precum Petru Brancovici – om cu multă stare materială în oraş, sau alegerea în reprezentanţă a unor negrăniceri, dar foarte utili noului preşedinte Constantin Burdia. Cu ajutorul acestora şi-a consolidat poziţia în cadrul instituţiei, însă persoane de talia protopopului Mihail Popovici, a colonelului Ignatie Cavaler de Iacobici, a maiorului Iosif Stoianel, a preotului George Tătucu din Iablaniţa şi a Elenei de Iacobici au demascat prin demersuri la autorităţi, prin presă şi procese, neregulile constatate. Presa românească s-a antrenat şi ea în aceste chestiuni pe care autorităţile maghiare le muşamalizau, aici trebuind amintite gazetele Tribuna din Arad, Poporul român din Budapesta şi Lupta.

Nu trebuie uitat nici faptul că în timpul alegerilor parlamentare (dietale) din anul 1906, funcţionarii Comunităţii de Avere din cele 5 ocoale silvice au contribuit la alegerea lui Constantin Burdia ca deputat în Parlamentul din Budapesta, devansându-l cu 306 voturi pe dr. Ion Sârbu, preot în Rudăria şi unul din marii istorici români ai momentului.

Încă de la înfiinţarea ei în 1879, Comunitatea de Avere a prezentat un mare interes din partea industriaşilor şi comercianţilor, în vederea exploatării bogatelor păduri pe care le deţinea.

O importantă firmă vieneză, „I. Eiszler et Bruder”, a cumpărat în anul 1891 material lemnos din pădurile Comunităţii, în vederea exploatării. Afacerile comerciale ale acestei firme au crescut de la an la an, exploatarea pădurilor fiind încredinţată unui comerciant caransebeşan, S. Füszfas, foarte activ în acest domeniu în perioada 1900-1925.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Uzinele din Ferdinandsberg (azi Oţelu Roşu) se aflau în proprietatea Societăţii de mine şi furnale din Braşov, iar în anul 1893 a cumpărat pentru nevoile uzinei de pe Valea Bistrei material lemnos de la Comunitatea de Avere.

Fabricantului Carol Schwab din Caransebeş i se încredinţează exploatarea unei cariere de piatră din Ohababistra pe perioada 1906-1908, aceasta fiind situată în perimetrul Ocolului Silvic Ohaba-Bistra al Comunităţii de Avere.

STEG-ul, D.G. Fischel şi mai ales Industria de Lemn Borlova-Armeniş s-au aflat printre principalii parteneri de afaceri ai Comunităţii de Avere în perioada 1907-1919, materialul lemnos fiind necesar la obiectivele industriale din Reşiţa sau pentru prelucrare în fabrica din Balta Sărată.

În anul 1916, Comunitatea de Avere şi-a construit propria cale ferată cu ecartament îngust pe Valea Glimbocii, unde deschisese o importantă exploatare forestieră.

Această instituţie economică a contribuit şi la dezvoltarea edilitară a oraşului Caransebeş. În anul 1901 s-a construit Palatul Comunităţii de Avere în apropierea Parcului din centrul oraşului, clădirea în stil baroc fiind încredinţată unui antreprenor din Timişoara. Planul clădirii a fost realizat de inginerul lugojean Armin Vilanyi, iar construcţia, inclusiv terenul achiziţionat au costat 186.000 de coroane.

În momentul inaugurării Palatului, pe peretele din partea dreaptă a intrării principale s-a aşezat o placă de marmură cu următorul text: „Această casă a Comunităţii de Avere a fostului Regiment Confiniar Romano-Banatic Nr. 13 s-a ridicat din prisosinţele averei grănicereşti sub domnia Maiestăţii Sale a gloriosului Rege FRANCISC IOSIF I, fiind comisariu guvernial Ilustritatea Sa Pogány Károly, comite suprem al comitatului Caraş-Severin, eară preşedinte ales prin votul Adunării generale a reprezentanţilor Comunităţii de Avere Ilie Curescu şi membri în comitet: Mihail Popoviciu, Patriciu Drăgălina, Ioan N. Schramm şi Zaharie Miulescu – prin Carol Hart la anul Domnului MCMI”.

Este marea realizare a preşedintelui Ilie Curescu, cel care între anii 1868-1869 a răspuns din partea Regimentului de Graniţă de construirea clădirii în care a funcţionat mai întâi Şcoala militară grănicerească, al cărei comandant a fost până la desfiinţarea acesteia, apoi a fost sediul Direcţiunii Comunităţii de Avere în perioada 1873-1901, şi mai apoi internatul Comunităţii de Avere pentru fiii foştilor grăniceri care studiau la diferite şcoli din Caransebeş.

Comunitatea de Avere şi-a adus o contribuţie financiară substanţială la edificarea clădirii Gimnaziului de Stat din Caransebeş (azi Colegiul Naţional „Traian Doda”), donând aproape 200.000 de coroane la sugestia lui Constantin Burdia, care dorea înfiinţarea unui gimnaziu cu opt clase în oraş, chiar în condiţiile în care guvernanţii pretindeau ca acesta să aibă ca limbă de predare limba oficială a Statului. Adăugând că s-au folosit fondul Şcolii greco-ortodoxe române, în sumă de 103.663 de coroane, şi fondul gimnazial în sumă de 114.413 coroane, la care contribuiseră atât comunele grănicereşti, cât şi Comunitatea de Avere, avem creată imaginea asupra eforturilor făcute de grănicerii români din Banat de a avea un liceu propriu românesc, gândit încă din 1879-1881 de Traian Doda şi alte personalităţi caransebeşene, dar înfăptuit la începutul secolului al XX-lea, ca liceu maghiar.

În anul 1909 au fost executate lucrări de adaptare a clădirii destinate internatului Comunităţii de Avere, care era condus de profesorul Patriciu Drăgălina.

Având drept scop nu numai administrarea acestei imense averi forestiere, ci şi contribuţia sa la dezvoltarea culturală a fostei Graniţe militare, Comunitatea de Avere a acordat burse („ajutoare în bani”) pentru elevii care urmau Institutul Pedagogic din Caransebeş, şcolile gimnaziale (civile) şi şcolile de meserii, pentru ca, întorcându-se după absolvire în satele din fosta Graniţă militară, să contribuie la progresul acestora prin şcoală sau prin practicarea meseriilor. Condiţiile pentru sprijinirea acestora erau să provină din familii sărace, să fie studioşi şi să aibă o purtare bună. Au fost mulţi cei care au primit asemenea ajutoare, fără de care accesul lor la cultură datorită condiţiilor materiale modeste ale familiilor ar fi fost doar o iluzie.

Această instituţie de referinţă în Banatul Montan (Grăniceresc) a jucat un mare rol în viaţa economică a provinciei până în vara anului 1948 când, pe nedrept, i-au fost naţionalizate pădurile şi clădirile; a administrat golurile de munte (păşunile) până în anul 1960, când autorităţile comuniste au dispus „autodizolvarea” sa.

Constantin BRĂTESCU