Iluminatul public
La 1 noiembrie 1890, oraşul Caransebeş a beneficiat de iluminat public electric, înscriindu-se în rândul celor dintâi oraşe româneşti iluminate electric, în care becurile au fost montate inclusiv pe străzi, prioritatea având-o până atunci doar oraşul Timişoara. Uzina producătoare de curent electric a fost amplasată pe un canal prin devierea apei din râul Sebeş, care aproviziona şi morile de apă din aval. La mijlocul anului 1892, iluminatul public este preluat de Staţia centrală pentru iluminat public din Caransebeş, în urma unui contract de închiriere semnat de Frantz Schmidt, Frantz Dachler, Ignatz Perlfaster şi Gustav Perlfaster, staţia de alimentare fiind amplasată în casa cu numărul 675. Cei de mai sus au creat, la 4 iunie 1892, o societate comercială pentru iluminatul public şi al imobilelor private din oraş. În aceeaşi zi, cei patru acţionari, care se afirmaseră şi în industria morăritului, au creat şi înregistrat Societatea Comercială Uzina electrică la Tribunalul local. Se cuvine subliniat şi faptul că Staţia centrală pentru iluminat public „Schmidt, Dachler et Perlfaster” a încheiat la 14 martie 1893 un contract cu comerciantul local Anton Grossek pentru montarea „lămpilor cu incandescenţă”. În anul 1896, pentru iluminatul public din oraş şi pentru curentul electric consumat în edificiul Primăriei se prevăzuse în buget suma de 1.605 coroane. La începutul secolului al XX-lea, Primăria oraşului Caransebeş plătea acesteia peste 5.600 de coroane anual pentru iluminatul public.
Sub diferite denumiri, Uzina electrică din Caransebeş a funcţionat neîntrerupt în toată perioada 1890-1950. În ultimele luni ale anului 1918 a fost vândută Primei Case de Păstrare şi Noii Case de Păstrare din Caransebeş, ambele fiind institute de credit create de caransebeşeni.
Industria alimentară
Oraşul, cu o îndelungată şi importantă activitate comercială, apreciată încă din secolul al XVI-lea, şi-a creat şi alte facilităţi economice, prin acordarea unei atenţii deosebite unor ramuri ale industriei alimentare, care să-l menţină între centrele comerciale importante ale Banatului.
Morăritul ocupa un loc important în această ramură, în anul 1873 funcţionând în oraş 13 mori obişnuite, alte două mori specializate, dar şi două mori de ulei (uleiniţe). În acelaşi an funcţiona şi o fabrică de lichioruri a lui Wilhelm Koblitz, care a solicitat şi o concesiune pentru desfacerea propriilor produse. Documentele vremii ne dezvăluie şi existenţa, în anul 1877, a unei fabrici de bere, proprietar fiind Schmidt Ianos.
Caransebeşul, fiind centrul unei zone cunoscute pentru creşterea animalelor, a beneficiat de materia primă necesară Fabricii de brânzeturi a lui Carol Schwab, care în anul 1901 a solicitat o subvenţie de la stat pentru buna funcţionare a acesteia. În acelaşi timp era şi un centru comercial important pentru desfacerea cărnii de bovine şi ovine; în mod normal, edilii locali au încercat să rezolve încă din 1873 problema construirii unui abator comunal pentru a respecta şi reglementările de ordin sanitar-veterinar. Abatorul comunal s-a construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe strada care duce spre Teiuş, lângă Ierugă; în 1904 s-a impus modificarea acestuia şi au fost finalizate lucrările în anul 1905, de antreprenorul Toma Fintz. Tot în anul 1904 a fost construit un uscător de fructe cu suma de 800 cor., investiţia aparţinând tot Primăriei orăşeneşti. La cele de mai sus se adaugă faptul că în anul 1913 s-a construit din fondurile oraşului Fabrica de gheaţă.
Industria pielăriei
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a activat în Caransebeş un atelier important pentru confecţionarea încălţămintei, aparţinând lui R. Grau şi Fiii, care în anul 1914 a solicitat să utilizeze un număr sporit de muncitori, faţă de cei 14 utilizaţi până atunci, preconizând să poată fabrica circa 250-300 de perechi de pantofi pe zi.
Analizând sintetic realizările în domeniul economic din perioada 1873-1919, se poate constata că economia oraşului Caransebeş s-a profilat îndeosebi pe industria lemnului şi industria materialelor de construcţie, antrenând forţe umane din Caransebeş şi din localităţile înconjurătoare, iar profiturile realizate au dinamizat şi piaţa bancară care s-a dezvoltat în oraş în aceeaşi perioadă.
Cele două mari inundaţii, din 1910 şi 1912, ca şi cei patru ani de război (1914-1918) au îngreunat dezvoltarea economică la parametri mai mari decât cei prezentaţi mai sus.
Constantin BRĂTESCU
