Adrian Crânganu: „Cred că am ajuns să trăim la limita cea mai de jos a sufletului”

– Cum e cu premiul pe care ţi l-a decernat recent Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Adrian Crânganu?

– Simplu. A fost şi-atât. M-am dus după el la Bucureşti, asta s-a întâmplat într-o zi de luni, la întoarcere am călătorit toată noaptea, iar marţi-dimineaţă, după ce am dormit vreo trei ore, m-am apucat iar de lucru. Nu m-am oprit nici măcar o secundă în faţa oglinzii, ca să mă admir cât de frumos şi de deştept sunt, ci am trecut repede mai departe. N-am vrut, nu pot să las cuvintele să aştepte, să fiu nepoliticos cu ele.

– Am înţeles. Cum se face, totuşi, că un ziarist de provincie – şi aici nu vreau să par nepoliticos, dar la urma-urmei asta suntem, nişte provinciali, în ochii celor de la Bucureşti –, cum se face, deci, că un juriu s-a oprit asupra articolelor tale, şi, mai mult, ţi le-a şi premiat?

– E o poveste care s-a întins pe o perioadă de vreo patru luni, cred. La sfârşitul anului trecut, am primit pe e-mail o invitaţie pentru a participa la un concurs organizat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, cu tema „Presa, a patra putere”, şi erau înşirate acolo o mulţime de condiţii, erau de completat tot felul de spaţii goale. Pe mine, când văd aşa ceva sau cifre, facturi şi chitanţe, mă ia cu leşin. Cum descărcasem formularul pe ecranul calculatorului, nu apucasem să-l şterg, l-a văzut şi soţia mea. Fiind absolut sigură că n-am să mişc un deget şi că n-am să scriu nici măcar o literă în loc de puncte-puncte, l-a completat ea în locul meu. Şi cum singurul articol care avea un subiect legat de presă era editorialul „O mână de oameni”, pe care-l scrisesem cu vreo lună înainte, la moartea ziaristului Nicolae Cătană, „Nea Colea”, un gazetar care mi-a supravegheat, acum 25 de ani, primii paşi timizi şi nesiguri pe care încercam să-i fac în lumea presei, m-a întrebat dacă am ceva împotrivă. Am ridicat din umeri, ea a făcut click pe „send”, şi am uitat totul până la sfârşitul lunii februarie. Atunci am primit un telefon, era o zi de joi, ţin bine minte asta fiindcă mă prinsese între o conferinţă de presă ţinută de Alin Artimon la stadionul din Parcul Teiuş şi o şedinţă a Consiliului Local Caransebeş, la care trebuia neapărat să ajung, am fost anunţat că voi fi premiat la Gala UZPR şi să fiu la Institutul Cultural Român din Bucureşti, luni, 9 martie, la ora şase seara. Am spus mulţumesc, am închis telefonul şi în două minute am şi uitat de el. Abia seara, acasă, mi-am adus mai bine aminte şi m-am bucurat.

– Atunci, jumătate din premiu îl merită soţia ta.

– Cam aşa ceva.

– Eşti singurul ziarist din Caraş-Severin care a câştigat acest premiu, din câte ştiu eu.

– Nu chiar. Aşa mi s-a spus şi mie acolo, la Bucureşti, când mi s-a înmânat diploma. După festivitate, însă, cineva şi-a adus aminte că, în urmă cu câţiva ani, mai primise acest premiu, e adevărat, nu la secţiunea Presă scrisă, ci audio, o fostă colegă, Adriana Baghiu, de la Radio Reşiţa. Cum şi eu am lucrat aproape doi ani acolo, prin 2002, 2003, am cunoscut-o bine şi am colaborat, hai să nu zic perfect, ci doar excelent. Era o profesionistă cum nu mai întâlnisem până atunci şi n-am mai văzut nici de atunci încoace. Vorbesc despre ea la timpul trecut, fiindcă acum nu mai lucrează în Radio. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar am înţeles că noua conducere a postului, atunci când a ajuns la pupitrul tehnic, doldora de butoane, al Radioului, ori a dat-o afară, ori a făcut-o să plece singură. Nu mă miră asta. Acum, din câte ştiu eu, e undeva prin Spania, s-a căsătorit acolo şi lucrează, dar în cu totul alt domeniu. Păcat. În mintea şi sufletul meu, îi păstrez una dintre cele mai frumoase amintiri… Dar, ca să revin, nu, nu sunt singurul din Caraş-Severin care a luat acest premiu.

– Consideri că l-ai meritat?

– Nu ştiu ce să spun. Nu eu am făcut jurizarea. Dacă e s-o luăm după calitatea textului, aş zice că am scris şi articole mai bune. Cel cu pricina era însă altfel, îl scrisesem mai mult cu inima… Pe de altă parte, premiul acesta e totuşi o răsplată după 25 de ani de muncă în presă, 25 de ani în care n-am făcut diferenţa între zi şi noapte, n-am avut, cred, adunate la un loc, zece sâmbete sau duminici libere, au fost 25 de ani în care eu n-am contat, iar pe fiul meu l-am văzut doar din când în când cum creşte, m-am trezit dintr-odată că e cât mine şi e student, au fost 25 de ani în care uneori n-am ştiut cum să mă mai ascund să nu mi se vadă lacrimile în colţul ochilor, sau am înjurat cu sete, am rupt pixuri şi am dat cu doasre de pământ, 25 de ani… În fine, una peste alta, cred c-am avut noroc. Cei mai mulţi colegi din presă ies la pensie fără măcar să ştie că există un asemenea premiu.

– Vreau să te întreb altceva acum: din ce simţi tu, se schimbă presa, s-a schimbat ceva, să zicem, în ultimii 25 de ani de care tot ai vorbit şi pe care îi cunoşti bine?

– S-a schimbat şi se schimbă cu fiecare oră care trece. Schimbarea, din păcate, nu înseamnă neapărat şi evoluţie. Sunt mai multe moduri de a face presă, dar cel care trebuie, cel care contează, din punctul meu de vedere, nu a dat niciun pas înapoi. S-a conservat, dacă nu a putut să meargă înainte. Restul – şi spun restul, nu celelalte – nu contează ce fac, până unde coboară, fiindcă descopăr în fiecare zi că, dacă pentru înălţimi există limite, adâncimea văgăunilor pare să nu se mai sfârşească. Dar asta este o altă latură a presei, care ţine de seriozitate ori superficialitate, e vorba de ce e important şi ce e derizoriu, e vorba, în ultima instanţă, de discernământul de care dau sau nu dovadă consumatorii de presă, iar ziariştii schimbă reţeta după gustul cititorului, al telespectatorului sau al ascultătorului de radio. Ce vreau eu să spun e că ziariştii, ca profesionişti, s-au schimbat, dacă au vrut să reziste pe piaţă. S-au adaptat, cred că e expresia cea mai potrivită. Vezi, nu mai există presa aia idilică din anii ’90, atunci când am început eu, şi la ziar erau 15 redactori, fiecare cu domeniul lui, cu felia lui, de la care nu se abătea nici măcar un milimetru. Acum, un redactor are 15 domenii, dacă vrea să supravieţuiască. Un singur exemplu pe care l-am trăit eu: sâmbătă dimineaţă la 11 m-am dus la meci, în tenişi, blugi, un tricou negru, cu o şepcuţă pe cap, cu o vestă fosforescentă verde pe mine, fiindcă altfel nu te lasă să stai în spatele porţii, după care am venit acasă, m-am bărbierit, mi-am luat nişte jeanşi, o cămaşă şi un sacou, şi am fugit la lansarea de carte a Principelui Radu Duda. Şi într-un loc, şi în celălalt, am făcut de zor fotografii, fiindcă puţine mai sunt ziarele care-şi permit să angajeze un fotoreporter, un om doar pentru poze. Suntem săraci…

– Vezi totul ca pe o luptă?

– Da şi nu. E o luptă cu banii, ne luăm la trântă cu ei în fiecare dimineaţă, nu ştim de unde să-i mai scoatem, şi dacă seara, chiar răniţi în orgoliu, stăm deasupra, se cheamă că suntem învingători şi i-am mai furat vieţii o victorie de-o zi… Nu cred, însă, sau nu consider că ne luptăm între noi altfel decât cu armele corecte într-un duel, adică viteza cu care dăm informaţia, corectitudinea, complexitatea ei… Ar fi şi greu să fiie altfel din moment ce aproape toţi ne cunoaştem bine, într-o perioadă sau alta, eu, cel puţin, am lucrat, cred, cu fiecare dintre ei, am fost coleg, pe alţii îi ştiu de când eram copii… Mai mult, chiar, ne ajutăm între noi, facem schimb de înformaţii, pentru că suntem prea puţini uneori faţă de cât de multe se întâmplă în jurul nostru. Lumea e cu piciorul pe acceleraţie şi noi trebuie să ţinem pasul cu ea dacă nu vrem să tragem pe dreapta.

– N-am să te întreb la ce se mai uită românul, fiindcă ştiu asta şi oricum nu e chiar domeniul tău. Te-aş întreba, ce mai citeşte el?

– Românul citeşte tot mai puţin şi tot mai prost, din păcate. Nu vreau să jignesc pe nimeni, e o părere personală, e concluzia pe care am tras-o observând, în ani, cu ce pleacă omul în mână de la chioşcul de ziare. Am generalizat, fiindcă aşa suna întrebarea şi aşa trebuie să fie şi răspunsul. Dacă ar fi să compar presa cu un măr, să zicem, cu unul pe trei-sferturi stricat, cea mai mare parte a oamenilor ar mânca, ar devora partea putredă, urât mirositoare, şi doar câţiva s-ar atinge de bucăţica sănătoasă şi dulce. Subiectele de scandal sunt de departe cele mai citite, astea ţin prima pagină a ziarelor, în vreme ce ştirile serioase – şi spun ştirile pentru că lucrurilor importante nu li se dăruieşte mai mult spaţiu, fiindcă nu interesează pe nimeni –, astea sunt ascunse în subsolul paginilor din mijlocul ziarului, acolo unde nicio privire nu zăboveşte mai mult de două secunde. O explicaţie ar fi că românul e bolnav de curiozitate, de cârcoteală, şi înclinat spre bârfă mai mult decât spre muncă. Aşa s-a născut… Cu boala în sânge…

• Vorbeşte-mi puţin despre ziarul „7 Zile”.

– Asta e mai greu, fiindcă ar fi multe de spus, dar am să încerc să-ţi spun lucrurile pe care le consider cele mai importante… Începutul a fost acum şase ani şi ceva, în noiembrie 2008. N-am să-ţi povestesc câte luni mi-a luat să-l pun la punct, să-l gândesc, să-i fac o structură, să-mi găsesc colaboratori… Odată, cineva m-a întrebat care a fost cea mai mare provocare din viaţa mea şi i-am răspuns că numele ei e „7 Zile”.

– Te întrerup, dar de ce un ziar tipărit? Toată lumea, sau cel puţin majoritatea celor din presă merg pe publicaţii on-line.

– Ajung şi acolo… Pe de o parte, acum şase ani presa on-line părea ceva de domeniul SF, cel puţin în judeţul nostru. Auzisem de ea, dar habar n-aveam cum arată. În plus, asta ştiam să fac cel mai bine, asta făcusem 20 de ani, ziare tipărite. După un timp, câţiva foşti colegi de la publicaţia la care lucrasem înainte şi care dăduse faliment au încercat şi ei, fiecare pe cont propriu, să scoată un ziar tipărit. S-au oprit după două, trei, patru numere, fiindcă e greu. Şi financiar, şi profesional. Şi atunci şi-au făcut publicaţii on-line. E mai uşor, e mai comod… Nu trebuie sî-ţi mai baţi capul cu aranjarea textelor în pagină, cu calibrarea fotografiilor, cu umplerea celor douăsprezece pagini, în cazul meu. Dacă ai materiale, le pui pe net, dacă nu, pot să treacă şi două, trei zile fără să dai nicio ştire. Eu nu-mi permit luxul ăsta. Am în fiecare săptămână douăsprezece pagini flămânde, care strigă după informaţie şi care nu pot apărea goale în faţa cititorilor… Pe de altă parte, un ziar tipărit înseamnă mai mult decât presa on-line. Aşa am crezult mereu şi aşa consider şi acum. E un fix de-al meu, dacă vrei, că orice lucru, orice informaţie tipărită rezistă vremii. Cine o să vrea să vadă, peste 50 de ani, ce s-a întâmplat la Caransebeş sau în localităţile din jur în 12 noiembrie 2009 poate să meargă la Arhivele Naţionale, să ceară colecţia ziarului „7 Zile”, să o răsfoiască şi să afle. Nu sunt nici retrograd, nici nostalgic, dovadă că „7 Zile” are şi ediţie on-line. M-am adaptat… Dar baza, zic eu, rămâne tot presa tipărită.

– Cât de greu ţi-a fost cu ziarul? Cât de greu îţi e?

– Foarte greu, de ce să n-o recunosc… Am avut însă noroc, şi am în continuare din câte observ, să întâlnesc şi să am aproape nişte oameni deosebiţi, care m-au ajutat şi mă ajută, total dezinteresaţi, să fac ziarul. Primul a fost Coco Galescu, alpinistul, care, la început, mi-a oferit zeci de pagini din toate domeniile, pe care de altfel le-am şi publicat, atunci când îmi era mai greu, atunci când făceam primii paşi şi aveam cea mai mare nevoie de articole. În ani, au apărut alţii şi alţii, singura răsplată pe care o primeau fiind doar faptul că puteau să se pună în slujba istoriei oraşului, a locului. Eu eram bucuros că i-am întâlnit şi că are cine să-mi ofere informaţii, iar ei fiindcă aveau un loc unde să-şi împărtăşească cunoştinţele. Gugulanii sunt oamenii cu sufletul cel mai mare dintre toţi românii pe care i-am întâlnit. Iar Caransebeşul are atâţia oameni cu condei încât ar putea să scoată nu unul, ci două sau trei ziare. Meritul meu e că am ştiut să-i găsesc şi să-i ţin aproape. Cu ajutorul lor încerc să fac altfel de gazetărie, să le ofer oamenilor un reportaj în locul unui scandal, un documentar interesant în locul unei bârfe de doi bani, poezii, dacă e cazul, în loc de bancuri proaste. În ce măsură am să şi reuşesc, nu ştiu, dar ştiu sigur că e de datoria mea să încerc, fiindcă, acum, am ajuns să trăim la limita cea mai de jos a sufletului.

– Ce înseamnă Caransebeşul pentru tine?

– Mult, foarte mult, dar şi mai mult înseamnă pentru mine caransebeşenii. Cei care scriu la ziar şi cei care îl citesc, fiindcă dacă n-ar fi ei, n-ar fi nici ziarul, iar eu cine ştie ce aş fi făcut în toţi anii ăştia… Şi nu pot decât să le mulţumesc că mi-au schimbat viaţa…

Ştefan ISAC