Zilele acestea am îndrumat elevii clasei a VII-a spre lectura și studiul unei specii literare facultative, oda, aplicând trăsăturile acesteia pe opera literară „Patria română“, a poetului George Coșbuc.
În ultimul timp, copiii, viitorul unei țări, nu mai sunt îndemnați să prețuiască locul din care s-au înălțat, nu mai sunt îndemnați să păstreze cu sfințenie valorile naționale. Timpul pare un râu vijelios care rupe totul în calea lui. Adulții uită să mai trăiască, alergând după cele materiale, spre a oferi un trai liniștit copiilor, sădindu-le în suflet ideea că totul în viață se rotește în jurul unei singure noțiuni – banul. Copiii îmbrățișează această idee și ajung asemenea păianjenului din fabula „Păianjenul și melcul“ a lui George Coșbuc, păianjen ce-și țese pânza în case străine, care e slugă în patria celui străin și crede că e bogat.
Melcul, înțeleptul din aceeași fabulă, știe să se bucure de căsuța lui mică, să o apere și să o îngrijească. „Poți s-o țeși oriunde-ai vrea!/ Tu trăiești în curți străine,/ Însă eu am casa mea,/ Este mică, văd eu bine,/ Dar sunt singur domn în ea“. Această pildă ne este dată și de domnitorul Mircea cel Bătrân, în poemul „Scrisoarea a III-a”, a poetului Mihai Eminescu. El își apără sărăcia și neamul. E mulțumit cu ceea ce are, cu locul lui, patria lui, țărișoara sa frumoasă și bogată.
Orele de istorie sunt din ce în ce mai puține în școli. Tinerele vlăstare nu-și mai cunosc strămoșii și importanța noțiunii de patrie, de libertate. „Patria ne-a fost pământul […]/ Unde-au vitejit strămoșii“. Ei sunt ținuți departe de importanța vetrei strămoșești. Sunt îndemnați de acțiunile celor din jur să urmeze drumul păianjenului spre țări străine, să fie robi în patria altora, orbiți de argintul trecător.
Prezentul vlăstarilor e patria lor – „Patria ne e pământul/ […]/ Și ea sfântă să ne fie“. Așa cum își cunosc tatăl și mama, trebuie să-și cunoască și Patria. E datoria noastră să lăsăm urmașilor un loc sfânt, un loc al lor unde să se simtă liberi și fericiți. „Patria ne-o fi pământul/ Unde ne-or trăi nepoții“.
Copilul orfan este asemeni frunzei răpite de pe ramura copacului-mamă de vânt. Oscilează de la nord spre sud, de la est spre vest și nu-și găsește rostul, nu are rădăcini, nu poate să afirme că în acel punct e locul lui, e nucleul ce-i oferă protecție, stabilitate, că acel punct e sâmburele existenței sale.
Urmând exemplul înaintașilor, al celor ce au fost cândva un Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara etc., trebuie „Să-i dăm Patriei române/ Inima și viața-ntreagă“, pentru ca cei ce vor fi de același neam cu noi să fie fericiți și împliniți.
Copilul e bine să-și privească Patria ca pe propria-i mamă, să plângă de dorul ei, dacă e plecat departe, să îngenuncheze și el asemenea eroului Dan, din poemul „Dan, căpitan de plai“, al poetului Vasile Alecsandri, la reîntoarcerea pe pământul străbun, și să sărute cu dragoste umerii țării sale, pentru că fericirea nu vine din cele materiale, din ceea ce este trecător ca un vânt năpraznic de toamnă, ci din cele spirituale. Fericirea e lumina dragostei, stabilității și libertății, e dreptul de a fi al fiecărei persoane.
În 24 ianuarie 2016 s-au împlinit 157 de ani de la Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859. În multe zone ale țării a fost marcat evenimentul, dar au fost numeroase colțișoare în care 24 ianuarie a decurs asemenea unei zile banale, ce a mai șters o secundă din eternitatea fiecăruia. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă, până în 1866, a pus bazele României moderne, iar Unirea Principatelor Române a fost primul pas spre Marea Unire din 1918.
Când nepăsarea va fi scuturată de pe ochii fiecărui român, vor răsări flori și pe stâncile sterpe, iar libertatea, fericirea şi demnitatea națională vor lumina în ființa fiecărui vlăstar al țării.
Ana-Cristina POPESCU
