Sfânta Mănăstire Cozia (II)

În afara acestor dovezi mişcătoare, care îl întâmpină pe vizitator chiar de la intrarea în mănăstire, interiorul bisericii domneşti – asemenea tuturor monumentelor măreţe de la acea dată – este împărţit în trei: pronaos, naos şi altar. În anul 1707, porticul deschis a fost adăugat faţadei. Pictura s-a realizat în întregime în stilul secolului XIV. Marile tradiţii ale creştinătăţii, cu trăsăturile lor puternic ancorate în ascetism, sunt pictate în partea de jos; mai sus sunt pictaţi cei şapte preoţi din Sinodul Ecumenic, iar pe peretele dintre pronaos şi naos – o serie de imagini reprezentând sinaxarul şi imnul acatist al Fecioarei. Altarul cu imaginile sale completează ansamblul valoros de icoane şi de lemn sculptat, dominat de sfeşnice mari şi de obiecte sfinte de nepreţuit.

În afară, biserica e construită din blocuri masive de piatră, efectul decorativ fiind sporit de cercevelele a şapte ferestre, fiecare decorată cu motive sculpturale şi florale diferite, dar specifice acelor vremuri. Rozetele care sunt situate la etaje sunt, de asemenea, executate cu măiestrie, cu decoraţiuni din cărămizi fine, care le înconjoară într-un armonios model plastic.

Stilul clădirii, avântându-se spre înălţimi prin turnul său monumental, îi impresionează atât pe vizitatori, cât şi pe specialişti, ca fiind un tot unitar între linii şi forme specifice arhitecturii sârbe a acelor vremuri şi între elementele bizantine şi locale, o combinaţie care marchează tranziţia spre o formulă de arhitectură bisericească particulară, deosebită: un viitor stil autohton, al cărui prototip e Cozia.

La început, imensa biserică – cea mai importantă dintre toate monumentele construite de Mircea Voievod – era aşezată în mijlocul unui dreptunghi şi era înconjurată, ca de altfel şi alte clădiri, de pivniţe şi de un coridor lung, cu ferestre ce dădeau spre interiorul acestei curţi. Această fortăreaţă a fost ultima oară folosită în 1821, de către Tudor Vladimirescu. Astăzi, întregul ei aspect este diferit şi una din laturile dreptunghiului se deschide în drumul care leagă Râmnicu Vâlcea de Sibiu, însă numai urmele despărţiturilor pivniţelor se mai pot vedea, încă, înfundate. Neagoe Basarab (în 1517) şi Constantin Brâncoveanu (în jurul anului 1707) i-au adăugat noi clădiri.

Aceşti doi domnitori, în memoria glorioşilor lor strămoşi, au construit în interiorul incintelor mănăstirii două fântâni, spaţioasele ,,încăperi princiare”, cele patru terase şi ,,vechea bucătărie” cu anexele sale, în stilul creat de Constantin Brâncoveanu.

După ce Cozia a fost înfrumuseţată şi extinsă de aceşti noi fondatori, ale căror portrete sunt pictate pe pereţii mănăstirii, alte reparaţii au fost făcute în secolele următoare şi în primele decade ale secolului XX, sub patronajul Comisiei pentru Monumente Istorice. Cu toate acestea, clădirile au fost serios avariate şi unele chiar distruse ca urmare a luptelor duse pe Valea Oltului în timpul Primului Război Mondial şi a ocupaţiilor străine care au urmat.

În ciuda acestui fapt, Cozia şi-a recăpătat vechiul aspect, însă dobândirea caracterului de mare monument istoric s-a produs de abia mai târziu, când mănăstirea a fost întregime restaurată. Colecţiile au fost pregătite în beneficiul vizitatorului, care poate astfel să-şi facă o imagine concretă despre modul în care prezentul şi trecutul se întrepătrund în istoria Coziei. (Va urma)

Pagină realizată de Ştefan ISAC