Sfânta Mănăstire ,,Brâncoveanu”,

Sâmbăta de Sus

Deplasându-ne cu autocarul pe DN 1, între Sibiu şi Braşov, din comuna Voila se face ramificaţia pe DL, iar după circa 13 km se ajunge în Comuna Sâmbăta de Sus, unde se află Mânăstirea Brâncoveanu. Bucuria noastră a fost uriaşă la reîntâlnirea cu Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, care ne-a întâmpinat, de asemenea, cu bucurie, prezentându-ne stareţului mânăstirii, arhim. Ilarion Urs, care însoţindu-ne, ne-a explicat istoricul acestui lăcaş, spunându-ne următoarele: că această mănăstire, aflată pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, este renumită ca loc de reculegere, mângâiere şi întărire sufletească pentru credincioşi şi vizitatorii care se roagă ori poposesc în acest sfânt lăcaş.

Poporul român, care s-a născut creştin, are prin această mânăstire, ca şi prin celelalte peste 250 de astfel de lăcaşuri de cult ortodoxe din România, cea mai trainică punte de legătură a tuturor românilor, de-o parte şi de alta a Carpaţilor.

Istoria Mânăstirii Brâncoveanu începe din secolul al XVII-lea. În anul 1654, satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor, care a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, primul ctitor, domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688-1714, a zidit în piatră o mânăstire.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania abia scăpase de încercările principilor calvini de a o calviniza; atacurile au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă, credinţa ortodoxă a românilor, urmărindu-se, de fapt, deznaţionalizarea lor. Pentru a întări şi a salva Ortodoxia română de noul pericol al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a întemeiat la Sâmbăta de Sus o mânăstire ortodoxă, pentru a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor.

Persecuţiile religioase ale stăpânirii austro-ungare au făcut mii de victime printre români. Schimbarea credinţei strămoşeşti a românilor ar fi condus uşor la pierderea identităţii lor naţionale. Românii ortodocşi au încercat să reziste, fiind ajutaţi în primul rând de bisericile şi mânăstirile lor. Din această cauză a început calvarul distrugerii mânăstirilor şi bisericilor din Transilvania. Mai mult de 150 de mânăstiri au fost distruse de generalul vienez Bukow. Multă vreme, administraţia austro-ungară nu s-a atins de Mânăstirea Brâncoveanu. După decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu de către turci, în anul 1714, Curtea din Viena a ţinut seama mai întâi de moştenitoare, doamna Marica, soţia acestuia, şi apoi de faptul că mai rămăsese în viaţă un nepot al domnitorului.

În 1785, profitând de împrejurare, Viena, la cererea administraţiei catolice, a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mânăstirea brâncovenilor. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină. Mânăstirea Brâncoveanu, ultimul mare bastion al apărării Ortodoxiei în Ţara Făgăraşului, zidită între anii 1696-1698, a fost distrusă în anul 1785. După dărâmarea mânăstirii, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km depărtare de mânăstire, a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu; aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mânăstirească de la Sâmbăta de Sus.

În decursul celor 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mânăstirii. (Va urma)

Pagină realizată de Ştefan ISAC