Înainte să continui să scriu despre cele văzute şi auzite în pelerinajul efectuat cu Corul catedral din Caransebeş, aş dori să vă mărturisesc, stimaţi cititori ai ziarului, că subsemnatul am văzut şi vizitat aproape toată Europa şi o parte din Asia, cu Ansamblul de amatori ,,Semenicul”, când puţini se puteau mândri cu aceste turnee. Dar, spre ruşinea mea, nu mi-am cunoscut ţara, cu frumuseţile sale, mai ales partea de nord-est a României. După Revoluţie, am devenit membru al Corului catedral din Caransebeş, lucru care mi-a umplut, aş putea spune, aceste lacune, iar acest săptămânal şi redactorul-şef mi-au dat posibilitatea ca cele văzute şi explicate de călugării şi stareţii de la mânăstiri să vadă lumina tiparului şi să fie cunoscute şi largului public cititor. De azi, vom face referire la mânăstirile din Bucovina.

Sfânta Mănăstire

Voroneţ – 1488

Bisericile din Bucovina îşi au frumuseţea şi măreţia lor aparte, atât prin picturile interioare şi exterioare, cât şi prin arhitectură. Privindu-le, de îndată suntem învăluiţi într-o atmosferă de reculegere sufletească; chipurile sfinţilor ne arată viaţa lor de sfinţenie – cea mai înaltă treaptă a demnităţii omului; aceasta este starea care apropie pe om de Dumnezeu; privindu-le, simţim lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu în ei.

Biserica Mânăstirii Voroneţ a fost înălţată de Ştefan cel Mare, pe locul unde mai înainte se afla un schit de lemn, la îndemnul lui Daniil Sihastrul, trăitor într-o chilie din pădurile împrejmuitoare şi sfătuitor al Voievodului. Biserica din piatră, ridicată într-o vară, între 26 mai şi 14 septembrie 1488, a fost consacrată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Încă de la început, mânăstirea a fost binecuvântată cu călugări cu aleasă viaţă duhovnicească, în vremea Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul fiind o adevărată lavră a isihasmului românesc.

Viaţa monahală s-a întrerupt în anul 1785, după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, şi s-a reluat în anul 1991, de data aceasta cu obşte de călugăriţe, sub stăreţia stavroforei Irina Pântescu. La mai bine de jumătate de secol după anul în care a fost zidită, bisericii i s-a adăugat pridvorul şi i s-au împodobit pereţii exteriori cu minunate fresce, sub privirea Mitropolitului Grigore Roşca.

,,Albastrul de Voroneţ”, culoarea dominantă în pictura exterioară, este considerat de specialişti ca fiind unic în lume şi la fel de cunoscut ca şi Roşul lui Rubens sau Verdele lui Veronese. Pe acest fond albastru, pictura reprezintă ,,Arborele lui Jesei”, profeţii Vechiului Testament, care sunt încadraţi la Voroneţ de filosofii greco-latini Aristotel, Platon, Sibila romană, Pitagora, Socrate etc. În stânga uşii de intrare, sub pisania aşezată în 1547, se află zugrăvite chipul Mitropolitului Grigore Roşca, ce îşi află odihna sub lespedea de piatră din pridvor, şi cel al Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul, aureolat. Mânăstirea Voroneţ este socotită ,,Capela Sixtină a Orientului”, pentru marea frescă ,,Judecata de apoi”, ce acoperă peretele vestic.

Pictorul a zugrăvit pe axa principală, de sus în jos, Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, la oprirea din urmă a timpului, Dumnezeu Fiul, pe scaunului de judecător, iar pe tronul Etimasei, în chip de porumbel, Dumnezeu Duhul Sfânt. Dreapta lui Dumnezeu ţine balanţa judecăţii pe care îngerii şi diavolii vor pune faptele fiecărui om. Ceata drepţilor este condusă de Sfântul Apostol Petru în Rai, iar păcătoşii, înlănţuiţi de diavoli, sunt târâţi în Iad. Pe contrafort este reprezentată Învierea morţilor.

Intrarea în pronaos este marcată de inscripţia în piatră ce precizează numele ctitorului şi timpul înălţării mânăstirii. Dedesubt se află pictată o minunată icoană, ,,Dulcea sărutare”. În bolta pronaosului este pictată Maica Domnului cu Pruncul (Oranta), înconjurată de îngeri şi de sfinţi melozi. (Va urma )

Pagină realizată de Ştefan ISAC