În arealul literaturii și presei caransebeșene și nu numai, Ana-Cristina Popescu, scriitoare și jurnalistă, reprezintă o figură distinctă prin zelul și talentul cu care se dedică scrisului. Palmaresul important de titluri de cărți și de premii (24 de volume publicate și zeci de premii naționale), diversele genuri literare abordate, constituie o dovadă certă a contribuției sale la sporirea zestrei noastre literare.
Una dintre cărțile recent apărute ale scriitoarei este „Din tiparnițele presei”, publicată la Editura InfoRapArt, Galați, 2019. În paginile acesteia se adună fapte și gânduri ieșite de sub pana unui condeier inspirat și interesat de problemele Cetății.
Primele patru articole însumează date despre conținutul unor întâlniri ale jurnaliștilor, la nivel local și național, subliniindu-se dăruirea acestora în munca depusă în folosul comunităților. Ocazia este folosită și pentru prezentarea unor volume de reportaje, a unei călătorii de documentare, precum și pentru decernarea unor premii ca recompensă a prestațiilor celor ce servesc presa. Între cei premiați se află și jurnalista A. C. Popescu, distinsă cu medalia „Credință și Loialitate”.
Celelalte 25 de texte ale volumului se constituie într-o grupare de minieseuri, prin intermediul cărora se realizează o lucidă și severă radiografie a realităților vieții din comunitatea în care trăiește autoarea, toate având caracter de generalitate. Sunt dovada faptului că Ana-Cristina Popescu este un scriitor angajat, mereu prezent în Agoră. Temele abordate sunt de natură etică și religioasă, spectrul interpretărilor atingând varii palete de concluzii.
Abordarea relevă înclinația autoarei spre reflecție, în căutarea semnificațiilor fiecărui act de comportament al oamenilor vizați. Motivul cercetărilor analitice este, desigur, acela de a înlătura greșelile, de a ridica nivelul etic al comunității în ansamblul său. Deși tânără, A. C. Popescu privește foarte matur viața, cu toată problematica sa diversă. Nu poate fi indiferentă față de greșelile celor din jur, fiindcă afectează întreaga comunitate. Judecățile par făcute în spiritul unei igiene a minții și a sufletului omenesc ce vizează, în final, progresul societății în general. Făcând o paralelă între această scriere și o alta a autoarei, intitulată „Închiși în cerc”, s-ar putea spune că fiecare dintre aceste eseuri este un cerc închis, dar toate comunică între ele, prin același spirit de modelare etică de care sunt străbătute. În aceasta constă unitatea ansamblului.
Motivul alegerii temelor de etică nu poate fi decât constatarea faptului că lumea din jur s-a îndepărtat de valorile morale și de civilizație care au ținut-o în echilibru. Între acestea, credința în Dumnezeu este pe primul plan. Venită din inima scriitoarei, această credință aureolează eseurile cu lumina ei binefăcătoare. Astfel, rugăciunea apare drept Călăuza omului în viață și este importantă înainte de orice. Cu efect de medicament, asigură legătura cu sacralitatea. Autoarea mărturisește, profund implicată: „Cu ce vuiet, cuvintele inimii urcă spre cer!”. În același spirit al credinței, însăși căutarea luminii (simbol al Adevărului și al Binelui) este echivalentă cu îndreptarea spre Dumnezeu, căci El este lumina. Prin introspecție, omul poate găsi lumina în el însuși. De aici îndemnul de a încerca mereu să ieșim din întunericul vieții, să-i evităm capcanele, să căutăm mereu lumina cu perseverența orbului, personaj dintr-o piesă de teatru a lui Matei Vișniec, fără a ne pierde speranța. Căci noi suntem „Fii ai luminii” („Dincolo de întuneric se ascunde lumina”).
În concepția autoarei, valorile umane etice superioare le reflectă pe cele religioase, și doar cele sufletești sunt importante, nu cele materiale. Ca atare, scriitoarea pledează pentru ajutorarea celor sărmani, mereu oropsiți și nedreptățiți. („Ia aminte”). Nici minunile nu trebuie căutate în mod special, ele există în jurul nostru, începând cu Jertfa Euharistică. Oamenii au uitat de miracolele simple, de frumusețile naturii și ale vieții dăruite de Creator. Sunt de menționat aici și peste tot în scrieri talentul și imaginația creatoare cu care este înzestrată Ana-Cristina Popescu. Ea pare să simtă glasul și ecourile naturii, uneori cu tentă mistică, luată din tradiții. Vede în ele semnificații, le simte pulsul, ca omul de la munte sensibilizat de lumea veche, pe care o redescoperă și-i dă atribuții noi, venite din elevarea intelectuală. Așa încât dezbaterea eseistică se realizează în registrul admirației față de întreaga creație divină, iar stilul respiră imagini de mare sensibilitate. Și e convingător, pentru că „În jurul nostru totul e o minune” („În căutarea unei minuni”).
În același spirit constructiv și apropiat imperios oamenilor din Cetate, se structurează și celelalte aspecte abordate în eseuri: dificultatea luptei pentru atingerea unui ideal, perseverența ca modalitate a obținerii desăvârșirii într-o profesie, așezarea adevăratelor valori la temelia vieții, critica defectelor omenești cum sunt nedreptățirea celor sărmani, invidia, indiferența față de nevoile și durerile altora etc. Toate temele au impact puternic asupra cititorilor, printr-un fel de sondare a psihologiei umane.
Ana-Cristina Popescu este o mare iubitoare de analogii și paralelisme între trăsăturile omenești pe de o parte, și elementele naturii sau cele animaliere, pe de altă parte, și le folosește pentru a-și ilustra plastic ideile. Pe aceste baze, își dezvoltă fabulistic unele eseuri. Amintesc, între acestea, proza „Toate trec”. Aici, imaginea unui tei, urmărit în toate etapele existenței, până la extincție, întruchipează alegoric omul: „Fiecare frunză e o cunună pe fruntea celui ce a făurit-o. Într-o viață aduni zeci, sute, mii de frunze. Pentru fiecare frunză creată e nevoie să rupi o părticică din tine, să scapi câte o lacrimă, să îmbrățișezi câte o rază de lumină…” (pag. 43). În fața iernii, copacul rămâne gol. Fiindcă „Toate trec”. În confruntarea cu asemenea realități, devine foarte necesar să-ți construiești atent viața. Nostalgică reflecție în fața timpului trecător! Tot fabulistico-alegoric, cu sfaturi de viață, sunt construite și prozele „Microbii”, „Viespile nu fac miere”, „De ce nu-ntinzi undița?” etc.
Sensibilă la armoniile lumii, scriitoarea percepe o muzică a tuturor lucrurilor din jur, derivată din tainele și din frumusețea lor lăuntrică. Până și „fiecare punct își cunoaște muzica”, „plânsul însuși e o muzică a sufletului”, susține ea poetic și adânc simțit. Și în interiorul sufletului e o muzică ce așteaptă deslușirea, ajutându-te „să crești”. Analogiile și citatele din Bacovia sau Emil Cioran se aliniază pe direcția revelării darurilor inestimabile ale artei muzicale pentru oameni. De aici și până la Bach și la afirmația că „muzica e generatoare de divinitate” nu mai e decât un pas. Simțim o culminație a argumentării unei persoane receptive la avatarurile frumosului artistic.
Motivul vieții ca scenă de teatru apare în mai multe proze, valorificând prețuirea scriitoarei pentru teatrul lui Matei Vișniec și pentru opera lui Emil Cioran. Comentariile pe marginea ideilor se leagă tot pe seama unor probleme de etică și sfaturi de viață, coborând în dezbateri filosofice. Se pornește de la fragmente din piese de teatru ale autorilor amintiți, ca să se ajungă la concluzii ca: în viață nu trebuie să te lași manevrat ca o marionetă, ci „să devii propriul cârmaci” în corabia ta; trebuie să-ți joci bine rolul, pentru ca la sfârșit să culegi „aplauze”; viața omului e o „trudă pentru a strânge mărgăritare din cele mai stâncoase locuri” etc. Desigur, acest fel de aforisme este urmat de sfaturi îmbrăcate în comparații și analogii metaforice: numai prin „rană”, adică prin sângerări și eforturi, te poți propulsa spre împlinire. (vezi prozele „Aplauze”, „Panseluțe”, „Firimituri”).
Se impune, în încheierea celor sesizate de noi, o interesantă observație. Nu întâmplător eseurile cuprinse în volum încep cu o dezbatere asupra perfecțiunii în arta scrisului, luând ca modele operele marilor scriitori, și se încheie cu o poezie-odă închinată „miracolului cuvintelor”. În prima proză, prin enumerarea operelor unor mari scriitori (G. Călinescu, C. Petrescu, M. Eminescu etc.), scriitoarea încearcă să arate că unii ca aceștia sunt „Cei care pot să mute munții”, fiindcă prin arta lor știu să „ardă” cuvintele, să le aducă în starea de a emana forță generatoare de frumusețe artistică literară. În final, proza „Eu sunt cuvânt și libertate” încadrează, prin simetrie, toate eseurile între harurile dătătoare de bucurie ale scrisului. Cititorul e pus în fața unei mărturisiri emoționante, venite ca mesaj poetic, acum, în finalul cărții: „Prin cuvinte și libertate aș putea să urc munții și să ating stelele, să curg asemenea apelor line… Să ard de dragul slovelor ce bat la porțile cerului…” (pag. 69).
Cartea Anei-Cristina Popescu vădește un orizont de viață curat, emană căldura depărtărilor solare încrezătoare într-un viitor frumos al oamenilor și în Dumnezeul ocrotitor și iubitor. Tânăra scriitoare și-a bătătorit temelia unui drum literar născut din darul ei de a stoarce seva vorbelor, drum făurit cu elan, sensibilitate și dragoste de semeni, pe urmele solide ale înaintașilor. De ei se simte legată genealogic. Deci sunt deja create premisele unui viitor literar încununat de lauri.
Lucia Elena POPA