Deşi astăzi este inclus în judeţul Caraş-Severin, satul Bucova nu face parte din Banatul Istoric. Totuşi, influenţele culturale ale Banatului de Munte au fost foarte puternice, aşezarea fiind, de facto, bănăţeană.

Satul Bucova, având înţelesul de „loc cu fagi” sau „făget”, este menţionat sub forma „fluvium vulgo Bokuvavize vocato”, anume Valea Bucovei, cu acelaşi prilej, constituind un crâng al Băuţarului medieval. Ca aşezare propriu-zisă, satul apare consemnat însă abia în anul 1495, „Possessio Bwkowa” figurând, la acea dată, ca moşie cumpărată, în patrimoniul funciar al aceloraşi Cândeşti haţegani.

Prima ştire despre existenţa unei organizări bisericeşti propriu-zise ne parvine însă abia de la finele secolului al XIV-lea. În hotarul satului dispărut Remetea (Rimetea) – termen derivat, pe filieră slavă, din latinescul „eremita” sau din grecescul „έρημίτης”, având înţelesul de „singuratic” –, veche vatră a localităţii Bucova, era consemnat, în acelaşi document din anul 1390, toponimul maghiar „Kethremethehege”, în traducere „Dealul celor doi pustnici” (azi Dealul Floruşu). Din păcate, astăzi nu se cunoaşte nici locaţia exactă, nici durata existenţei acelei sihăstrii. Se bănuie doar că politica antimonahală promovată de Reforma protestantă a provocat, cândva în cursul secolului al XVII-lea, dispariţia sa. Între „claustrele şi mănăstirile” haţegane, menţionate tangenţial într-un act de danie al nobililor Kendeffy, urmaşii maghiarizaţi şi calvinizaţi ai Cândeştilor de Râu de Mori, din 3 aprilie 1579, figurează, posibil, şi acest aşezământ monahal de tip idioritmic.

Dată fiind extensiunea posesiunilor cunoscutei familii ortodoxe hunedorene şi dincolo de „Poarta” Transilvaniei, eventualitatea implicării ctitoriceşti a membrilor acesteia în ridicarea unor lăcaşuri de cult modeste pentru propriii supuşi ar trebui neapărat luată în calcul. Din păcate, alte ştiri „medievale”, privitoare la sat, nu s-au păstrat. Absenţa informaţiilor şi-ar găsi explicaţia în tradiţia locală, potrivit căreia, „în vechime [secolul al XVI-lea – n.n.], a fost aici un sat cu numele Remetea, ai cărui locuitori însă, de groaza turcilor şi a hoţilor, au părăsit acest loc expus la prădăciuni şi s-au aşezat lângă Timişoara, formând satul numit şi azi Remetea. Pentru îngrijirea locului rămas pustiu, proprietarii au pus un gornic cu numele Mihai, de la care se trage familia Gorniconi. Cu timpul, au mai venit şi alte familii de prin satele apropiate, ca Albuleştii din Grădişte [azi Sarmizegetusa, jud. Hunedoara – n.n.], Mestecănenii din Mesteacăn [comuna Răchitova, jud. Hunedoara – n.n.] şi cinci familii chiar din Bulgaria. De la acestea se trag familiile Ioneşti, Vasiloni, Mihăiloni, Giorgioni şi Bugariu. Următorii acestora au alcătuit satul Bucova, numit aşa după o vale cu acel nume.”

Biserica

Parohia Bucova ar fi luat fiinţă, potrivit istoriografiei greco-catolice, la mijlocul secolului al XVIII-lea, însă abia în anul 1790 obştii locale i s-a rânduit un preot permanent. Ca lăcaş de închinăciune a fost folosit un edificiu contemporan din bârne, menţionat doar în tabelele conscripţiei Buccow din 1761-1762. Între 1847 şi 1853 s-a înălţat o altă ctitorie, mai trainică, din piatră. În urma vizitei canonice efectuate în localitate la 20 decembrie 1852, vicarul Ştefan Moldovan nota următoarele detalii: „Poporul, încă de înaintea revoluţiunei, s-au fost apucat ca să redice biserica de zid cu tărie şi turn, proporţionată, şi aceea o au şi isprăvit până sub acoperiş şi turnul l-au redicat până la fereşti şi acum e acoperită cu şindilă şi cerimile sus sunt gata din bârne mare, încăt, la primăvara viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va şi fini […]. Hramul bisericei este «Sfântul Dimitrie» şi acesta va rămâne şi la cei nouă. Biserica cei nouă are în lungime 9°, în lăţime 4°. Iar cintirimul ei are de cătră răsărit 20°, de cătră apus 28° şi în lungime 36°. Însă în vechime nu au fost aşa, ci, după combinaţiunea spuselor bătrânilor, s-au aflat cum că terenul Bucovei, în secolul al 15-lea şi al 16-lea, au fost numai loc de păşune, însă, pe rând, s-au făcut lăcaşe fixe, cărora s-au adaos şi familii din Ţara Românească venite, aşa încât, pe la mijlocul secolului trecut, fiind afiliaţi la Zeicani, s-au îndemnat ca să-şi clădească biserica de lemn de faţă şi, pe la 1780, o au ornat cu icoanele de lemn principale, iar parohul ordinar s-au aşezat aici numai la anul 1790”.

La 26 aprilie 1885, protopopul Avel Pop Bociat constata, cu îngrijorare, că „biserica este spaţioasă şi bine împodobită; s-a aşteptat însă mai multă curăţenie externă, căci trăsăturile de paingine, spânzurate pe pareţii afumaţi, atestă nepăsarea curatorului şi indolenţa culpabilă a crâsnicului, cari şi-au primit reprobarea meritată. Podirea bisericei cu scânduri în locul pardoselei cu lespezi neregulate, ţinerea în curăţenia cuvincioasă prin văruire şi depărtare a orice necurăţenie strâns s-a demandat. Acoperişul bisericei este de tot defectuos, aşa încât o ploaie torenţială ar cauza chiar întreruperea oficiului sacru şi depărtarea poporului din casa Domnului, ceea ce ar contribui mult la scăderea şi răcirea simţului religios al poporului, carele, de altmintrea, e prea dispus a jertfi obolul său pentru sfânta biserică. Cemeteriul e neîngrădit şi scormonit de râmători.”

Lăcaşul de cult actual, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, este o construcţie solidă din piatră şi cărămidă, de plan dreptunghiular, cu absida semicirculară a altarului nedecroşată; la acoperiş s-a utilizat tabla. Edificiul, renovat în anii 1971, 1988, 1993, 1999 (adosarea pridvorului închis scund) şi 2004-2006, a fost împodobit, în cadrul ultimului şantier, cu o frumoasă frescă, ostenitor fiind pictorul local Ioan Albulescu. În 1948 lăcaşul a trecut în administrarea Bisericii Ortodoxe Române. Casa parohială veche, din anul 1911, a fost înlocuită cu cea de astăzi în 1960.

Numărul păstoriţilor a fost mereu în creştere. Astfel, în anul 1811, conscripţia vicarului Chiril Ţopa înregistra 73 de familii, însumând 375 „suflete”. În 1842, la „Bukova, parochia antiqua”, cu „ecclesia ad S. Demetrium”, cei 828 de credincioşi erau păstoriţi de „parochus Joannes Bugari”. Un deceniu mai târziu, „poporul Bucovei numără 143 numere de casă şi 170 familii, cu 530 bărbaţi şi 490 femei sau, în sumă, cu 1.020 anime.” La 23 noiembrie 1853, Parohia unită Bucova, aflată în componenţa nou-înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice a Lugojului, avea 1.016 enoriaşi, toţi români. În anul 1858, obştea crescuse la 1.083 de persoane. Potrivit „Şematismului” din 1868, cei 1.020 de credincioşi care formau „Parochia” unită Bucova erau deserviţi liturgic de o singură biserică, cu hramul „S. Demetriu”, în care slujea preotul Ioan Albulescu. Registre matricole „existunt ab anno 1824”. În ceea ce priveşte şcoala, cu toate că avea statutul de „provisoria”, în ea învăţau 120 de „scholares”. În anul 1877 au fost înregistraţi 1.336 de enoriaşi. În 1903, numărul greco-catolicilor ajunsese la 1.410, din totalul de 1.451 de locuitori; ortodocşi erau doar 20.

Recensămintele civile din anii 1857, 1880, 1900, 1910 şi 1930 întregesc şi ele tabloul confesional al Bucovei. Între uniţi figurează, de asemenea, ţiganii. Obştea „greco-răsăriteană”, mai numeroasă decât în celelalte două parohii, a rămas minoritară; celelalte culte sunt nereprezentative din punct de vedere numeric.

Bucova 1850 1857 1880 1900 1910 1930

Total populaţie 1.024 1.086 1.368 1.457 1.571 1.526

Români 978 1.083 1.250 1.412 1.409 1.354

Ortodocşi 0 0 8 31 18 102

Greco-catolici 1.024 1.083 1.337 1.379 1.475 1.379

La recensământul din 1941, satul număra 1.500 de persoane, dintre care 1.495 se declaraseră români (între aceştia fiind incluşi şi ţiganii). Raportul confesional, neprecizat, n-a suferit, probabil, modificări majore.

Lista preoţilor din localitate este bogată: Nicolae Ţarină (c.1765-1790), Nicolae Albulescu sen. (1790-1807), Nicolae Albulescu jun. (1807-1855), Ioan Albulescu (1855-1870), George Albulescu (1871-1890), Iustin Ţarină (1890-1900), adm. George Albulescu (1900-1901), Iustin Bora (1901-1930), Vasile Berinde (1930-1950), Dionisie Iavorschi (1950-1954), Macu Cuzmanovici (1954-1957), Trandafir Silvăşan (1957-1990), Petru Turnea (1990-1999), Petru Vanvulescu (1999-2001), Sebastian Horgoş (2001-2003) şi Adrian Socaci (din 2003).

Şcoala

Prima menţiune a şcolii din satul Bucova datează din anul 1795, când frecventau cursurile şcolare trei băieţi şi zece fete, limba de predare fiind limba română. Numele primului învăţător care s-a păstrat este al preotului Ion Albulescu, care a funcţionat între anii 1850 – 1855. I-au urmat Rusalin Albulescu (1858-1861), iar între anii 1861 şi 1913, învăţătorii Ioan Pantea, Ioan Bernat, pr. Iustin Ţarină, Ioan Itul, Dumitru Recean, Remus Aglicer, Augustin Pop Bociat, Valeriu Rusu şi George Bota.

Şcoala din satul Bucova a fost şcoală confesională unită, activitatea acesteia desfăşurându-se sub conducerea preoţilor din localitate.

Din anul 1878 cursurile şcolare s-au desfăşurat într-un edificiu de piatră ridicat pe spesele comunităţii bisericeşti, concomitent sporind şi numărul elevilor care frecventau cursurile şcolare (139 şcolari).

În 1909 s-a deschis, într-o casă închiriată, încă o şcoală, la care au predat Valeriu Rusu şi Candin Gliga. În ambele instituţii de învăţământ au studiat, deopotrivă, elevi uniţi şi ortodocşi.

În anul 1911 s-a deschis o a doua şcoală pentru romi, unde frecventau cursurile un număr de 53 de copii din 191 de copii de vârstă şcolară.

În perioada interbelică a continuat să se acorde o atenţie deosebită învăţământului de la sat. În anul 1924 frecventau cursurile Şcolii primare din satul Bucova un număr de 93 de elevi, repartizaţi în 4 clase, sub conducerea directorului şcolii, Ion Groj.

Numărul copiilor care frecventau cursurile şcolare va creşte simţitor, ajungând la 210 elevi în anul 1932.

Şcoala primară de stat din satul Bucova a funcţionat în edificiul fostei Şcoli primare confesionale (greco-catolice), fiind constituită din 3 săli de clasă, o cancelarie şi locuinţă pentru director. Pe lângă şcoală funcţiona şi o cantină şcolară, dispunând de un fond de 7.000 de lei, în care luau masa 20 de elevi.

În baza Legii învăţământului din anul 1948, care îşi propunea să lichideze analfabetismul, şi şcoala din Bucova a organizat cursuri de alfabetizare.

În anul 1960, Şcoala elementară de 4 ani s-a transformat în Şcoala de 7 ani, cu 74 de elevi înscrişi în ciclul primar şi 27 de elevi înscrişi în prima clasă de gimnaziu.
Din anul 1964, şcoala devine şcoală generală de 8 ani, iar cu data de 01.09.1966 şcoala dispune de un local nou, cu 8 săli de clasă, având o suprafaţă totală de 920,59 m.p., efectivele de elevi fiind în jur de 130.

Să mai spunem că, din 18 decembrie 1908 până în 27 mai 1978, prin Bucova trecea singura cale ferată cu cremalieră din România.

Pr. Romulus FRÎNCU