La început, Bunul Dumnezeu a văzut dincolo de întuneric și a creat lumina – „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor./ Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină“ (Facere c. 1, v. 2, 3). Când vezi dincolo de întuneric, poți realiza lucruri minunate.
Fiecare început e greu. Există mereu teama de necunoscut, de neșansă, de acel întuneric ce se așază peste toate, încât nu poți observa limpede finalul. Chiar și pe parcursul muncii începute apar obstacole, se ivesc capcane întunecate ce te descurajează, așa că ești la un pas să renunți la luptă. Cine se pierde pe drum ca într-un labirint întunecat nu se va putea bucura niciodată de roadele luminii.
Întunericul este acela care aduce după sine neliniște, nesiguranță, neîncredere, teamă. În întuneric, se spune din bătrâni că se petrec lucruri rele, de aceea omul evită să pornească la drum de noapte, căci nu știe ce poate să-i aducă bezna în cale, sau ceasul cel rău ori blestemat. Lucrul cel bun se începe ziua, pe lumină, și până la apusul soarelui el ar trebui să fie înfloritor.
Și totuși sunt oameni ce se pierd în întuneric, oameni ce nu pot vedea cu ochii trupești lumina. E înfiorător numai gândul că vreodată te-ai putea cufunda într-o astfel de mare de întuneric. Ce ai putea face în astfel de situații? Dacă am închide ochii și am încerca să ne orientăm, am eșua imediat. Dacă ne-am afla într-un loc întunecat, am încerca să căutăm o cale spre o rază de lumină, ne-am ascuți simțurile, am încerca tot felul de metode de a evada din acea închisoare. Da. Oamenii ce nu au acces la lumină prin ochii trupești își dezvoltă alte simțuri, intuiesc pericole, ocolesc obstacole pe care un om ce are ochii deschiși, dacă i-ar închide, nu ar putea să le depășească. Cei condamnați la întuneric fizic, după o luptă crâncenă, dacă sunt puternici, coboară în interiorul ființei lor și află acolo atâta lumină. Află lumina lumii lui, liniștea, bunătatea, acea pace înălțătoare.
În piesa de teatru „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte“, Matei Vișniec aduce în scenă un personaj ce se afla mereu în căutarea luminii, un orb cu o lunetă. Orbul cu luneta căuta în fiecare seară, în Piaţa Fürstenberg de la Paris, să vadă luna și stelele printr-un telescop. Telescopul era de fapt încercarea orbului de a atinge lumina, cerul cu luminoșii aștri. În seara când orbul din piesa de teatru l-a întâlnit pe filosoful Emil Cioran, de această dată și el personaj, cerul era vitregit de luminători „Cerul mi se pare cam pustiu în noaptea asta. Nu tu lună, nu tu stele. Bizar. Nu. Nimic. Numai un tavan gros de nori şi care se lăsa tot mai jos“. Absenţa aștrilor și lunii simbolizează absenţa luminii din viaţa Orbului cu luneta. Tavanul gros de nori este imaginea vieţii orbului. Datorită tavanului gros de nori, orbul se adânceşte în întuneric, însă trăiește cu speranța că poate seara următoare stelele și luna vor lumina și pentru el. De aceea lumina o poți găsi și în tine însuți. Fiecare om e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e lumină, El e cel care a risipit întunericul și a adus lumina și viața. De fapt, am putea spune că toți suntem orbi în căutarea luminii, în căutatrea lui Dumnezeu, însă ne rătăcim adesea în întuneric și nu înțelegem ce căutăm. Cel mai tragic pentru orbul din piesa lui Matei Vișniec era faptul că tavanul de nori se lăsa tot mai jos ca să nu permită trecerea luminii.
E grav când tavanul de nori apasă din ce în ce mai greu și nu îți permite să vezi lumina mult căutată. Atunci ești pierdut, dacă renunți. Te pierzi într-un întuneric fără ieșire.
Fără lumină ești pierdut. Întinzi brațele și aștepți să bei picuri de rouă de pe raze de soare, lacrimi de cristal de pe colțuri de lună și stele.
Cândva, am stat seara pe malul mării. Întunericul cădea treptat. În scurt timp, fâșia de apă ce părea nesfârșită a fost cuprinsă de întuneric. La un moment dat, vizualul a fost acoperit de vaietul apei. Totul devenise înfricoșător. Vaietul acela părea că te îmbrățișează, că te sufocă sub imperiul întunericului, iar apa părea că dă năvală peste toate.
În zori, sub ploaia primelor raze de soare, valurile înspumate ale mării ce și-au păstrat cântecul de peste noapte păreau mai blânde. Da, așa este. Când e lumină, lucrurile înfiorătoare nu mai par așa de rele, şi până și valurile par mai blânde.
Lumina este aceea care alungă teama, e cea care-ți este călăuză pas cu pas, până în momentul trecerii dincolo de prag. Ea este cea care deschide calea veșniciei.
Niciodată nu trebuie să-ți fie teamă de întuneric. Întunericul poate să fie biruit în orice situație. E necesar să nu renunți la luptă, pentru că dincolo de întuneric se află lumina, dincolo de orice obstacol se află soarele mult căutat. E greu, aproape pare imposibil uneori, dar nimic întunecat nu dăinuiește, căci suntem Fii ai Luminii. „Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 36).
Ana-Cristina POPESCU