Sunt un dinozaur. Unul din aceia pe care îi poţi vedea în planşele din laboratoarele de biologie, aruncaţi pe sub paturi de copiii care s-au săturat să se joace cu ei, ori prin muzeele mai cu dare de mână, sub formă de schelet sau reconstruit din te miri ce materiale sintetice. Sau poate că spun toate astea doar la supărare şi nu sunt chiar dinozaur, nu arăt ca un animal preistoric, dar, cu toate astea, uneori exact aşa mă simt.
Ultima oară când mi s-a întâmplat asta a fost în urmă cu vreo trei sau patru luni, şi cred că am căutat-o cu lumânarea. Nu ştiu ce m-a apucat să-mi bag nasul în presa online, cu toate că mereu, cel puţin până atunci, m-am ţinut departe de ea. Oricât au încercat unii şi alţii să mă convingă că ea e prezentul şi viitorul, n-au reuşit. Că m-or fi făcut ei pe la colţuri Tutankamon, n-am de unde să ştiu, doar bănuiesc. Atunci când s-au întâmplat toate astea nu mă consideram o relicvă, ci doar un ziarist din şcoala veche a jurnaliştilor, când scara de valori ducea în sus, nu în jos.
Nu mi-am abandonat nicio clipă ziarul tipărit, acesta la care scriu acum. Mi-am zis doar că pot să-mi găsesc timp şi pentru câteva articole sau ştiri online, mai ales că n-am făcut-o pentru bani, ci doar ca să încerc să ajut pe cineva. Şi, acum pot să recunosc, am mai luat totul drept o provocare căreia am fost curios dacă pot să-i fac faţă. Până la urmă s-a dovedit că n-am fost în stare.
În primul rând, ca să ştiu la ce mă înham, m-am apucat să demontez mecanismul unui ziar online. Mi-a luat o zi, cel mult două, să-l descifrez. A fost o joacă de copii, dacă stau să mă gândesc că am avut nevoie de zece ani ca să înţeleg şi să stăpânesc toate chiţibuşăriile din spatele unui ziar tipărit, şi încă vreo doi până să mi se dea unul pe mână. Cam asta e, în câteva cuvinte, diferenţa dintre ce făceam eu şi în ce aveam de gând să mă bag.
Până la urmă am făcut-o, dar preţul a fost prea mare pentru bietele mele buzunare, găurite, probabil, de vârstă. A fost, pot să spun acum, după ce totul a trecut, o experienţă nu atât tristă, cât mai degrabă amară. De exemplu, am venit cu pretenţia să ne mişcăm cu toţii repede, cum am învăţat să fac în cei vreo trei ani de radio de care am uitat să pomenesc. Cred că şi dacă vorbeam cu pereţii reuşeam să mă fac mai bine înţeles. Am înghiţit în sec şi am încercat să vin cu alte idei pe care eu le credeam revoluţionare, dar care s-au dovedit, până la urmă, nu doar comice, ci de-a dreptul scoase din coşul de gunoi al istoriei presei.
Să vedeţi despre ce era vorba. Le-am explicat colegilor mei că, de fapt, toate ziarele astea arată ca nişte torturi. Toate au acelaşi blat, şi le-am numărat pe degete că e vorba de accidente, arestări, covizi, vreun dispărut prin munţi sau de la domiciliu, de vreo două-trei controale făcute de cine ştie ce instituţie, iar diferenţa o face umplutura. Ei, bine, în cazul ăsta, eu le-am propus o cremă de reportaj, de interviu sau măcar de anchetă. Şi-au făcut cruce, dacă puteţi să mă credeţi, şi şi-au scuipat în sân. Până la urmă, unul dintre ei şi-a luat inima-n dinţi şi mi-a explicat cu duhul blândeţii, ca unuia care n-a văzut în viaţa lui un calculator, că abonaţii lor, când deschid site-ul, se uită la poze şi citesc titlul şi primele trei rânduri din fiecare ştire, după care-i apucă durerea de cap.
Am înghiţit iar în sec. Nu m-am dat bătut, şi-am început să scriu şi eu despre hoţi, şoferi beţi şi fete proaste plecate teleleu după vreun hăndrălău. Am semnat, însă, de fiecare dată, cu pseudonim, fiindcă orice compromis are, totuşi, o limită. Pe a mea mi-am atins-o atunci când cineva m-a întrebat dacă mă consider prea mare pentru un război atât de mic. Îi răspund acum că nu, doar cred că nu există viitor fără trecut, atâta tot.
Şi, dintr-odată, mă simt iar de parcă aş avea vreo 57 de milioane de ani.
Adrian CRÂNGANU