Am deschis ochii într-o dimineață și câteva săgeți de lumină s-au grăbit să mă salute din înălțimi. Am respirat adânc și am făcut câțiva pași. În jurul meu verdeața și-a făcut palat, un palat împrospătat de parfumul florilor. Era totul perfect. Vântul adia lin, razele soarelui se jucau „ascunsa” printre crengile copacilor bogate în frunze, păsările cântau, fluturii și albinele săgetau florile cercetându-le ființa și adăpându-se din universul lor, apele se împărtășeau din lumina solară răspândind alene o undă de răcoare, totul era plin de viață. Omul alerga. Nu se uita nici în stânga, nici în dreapta, și alerga. Oare unde? În goana lui a lăsat să-i scape frumusețea verdeții. Raiul îi făcea semn cu coda ochiului, aruncându-i zâmbete solare, și el refuza să-l guste. Vara vieții e doar o clipă; dacă nu reușești să-i observi verdeața, zboară, lăsând apusul să-i ruginească seva.

Am mai făcut câțiva pași și am închis din nou ochii. Doream să simt goana omului după deșertăciune. Deodată, căldura ce mi-a înveșmântat ființa a dat înapoi, și fiori reci au început să-mi brăzdeze fruntea. Involuntar, am deschis ochii, iar aceștia s-au umplut de ape când au privit în jur. Verdeața și-a plecat fruntea obosită, lăsând rugina să-i mănânce ființa pe alocuri.

– Ce scurtă a fost vara!, mi-am spus.

E atât de scurt momentul verdeții, ca o pâlpâire de pleoape. Dacă alergi după nimicurile vieții, nici nu observi cum a trecut vara, cu haina ei verde și plină de viață, pe lângă tine.

Am întors privirea spre apus și am zărit o lumânare. Fereastra unei case lăsa să se vadă flacăra unei lumânări și chipul unei bătrâne. Bătrâna era întinsă pe un pat și respira agitat. În mână avea o lumânare, iar ochii ei erau tulburi de apa morții. Treptat, agitația respirației s-a domolit, mutându-se din pântece spre piept, pe urmă spre gât. Când respirația i-a ajuns bătrânei în gât, aceasta a înghițit de câteva ori, parcă ar fi sorbit o băutură magică, parcă ar fi căutat aerul pe care nu-l mai putea trage în plămâni spre a-și alimenta ființa cu energia vieții, ca pe urmă să rămână nemișcată, asemenea unei frunze ce s-a pierdut în rugină.

Un alt fior rece m-a făcut să-mi întorc privirea spre răsărit, unde zâmbea o altă primăvară, un alt mugur dornic să alerge prin vară și să cunoască clipa eternității sale.

În față era o arătare de muguri, iar în spate a început să ningă. Iarna uitării își așternea chipul peste ce a fost cândva mugur, frunză verde, pe urmă pâlpâire ruginie și dureroasă.

Doar o clipă e vara, momentul suprem al vieții tale. Dacă nu o prinzi de piept și te iei cu ea la trântă, riști să alergi după rugină fără să fi învățat să înflorești și să te bucuri de splendoarea petalelor.

Ana-Cristina POPESCU