Era Ajunul de Crăciun… Afară, fulgii de nea îşi făceau loc peste zăpada căzută de câteva zile. Înălţimea pregătea parcă un aeroport alb pentru sufletul dornic de zbor.

– Ia să văd cum zbori!, zicea bunicul.

De pe la mijlocul pârtiei din grădina casei, întinzându-mi braţele, mă săltam parcă în spaţiu.

Săniuţa nu mergea prea departe, iar bunicul se plictisea repede.

– Hai, gata, acum mergeţi în casă, că o să îngheţaţi. Bunicului nu-i plăceau îndeletnicirile noastre copilăreşti. De multe ori eram absenţi, adânciţi în câte-o carte, şezând ore întregi în podul şurii sau aproape de stupina din grădina casei. Nu recunoştea nimic din ceea ce-i parvenea sub o formă metaforică. Era foarte credincios, cânta în strana bisericii ca nimeni altul.

În timpul spălatului de dimineaţă, îşi rostea rugăciunea în prosop, iar dacă apărea vreo hărmălaie de copii în spatele său, mai ţesea printre cele sfinte şi câte-o înjurătură straşnică. Se întâmpla ca, în timp ce spunea rugăciunea „Tatăl nostru”, să-şi aducă aminte de câte ceva; atunci se întorcea către noi, întrebând dacă am legat câinele sau dacă am închis păsările. Dacă primea un răspuns liniştitor, continua rugăciunea de unde o lăsase. Credinţa instituţionalizată rămăsese însă în interesul său, citind şi răsfoind aproape zilnic Biblia.

În seara Ajunului, îmi venise un somn teribil. M-aş fi culcat, dar trebuia să aşteptăm colindătorii şi pe Moş Crăciun. Colindătorii umblau de la asfinţit, băteau hotarul şi localitatea de la un capăt la altul şi nu-i de mirare că, atunci când veni rândul cântatului la noi, grupul de colindători trăgea melodia în nouă părţi.

– Precum caii nărăvaşi, zise bunicul, care aterizase şi el printre noi, venind pe aripile unei colinde întortocheate.

Pomul de Crăciun, adus de Moş Crăciun, era puţin înclinat, mai mult împodobit cu staniol.

– Atât ne-a ţinut punga – zise bunica. Chipul ei întors către cer şi gata parcă să cânte ni-l apropiam tot mai mult prin ani după plecarea ei în eternitate.

După plecarea micilor colindători, am început să colindăm şi noi, cei ai casei. Îmi făcea plăcere să mă scald în torentul bucuriei bunicilor.

Multă vreme după aceea am privit din pat, cu ochii şi cu mintea mea de copil, drumul pustiu ce unduia pe sub fereastra noastră. Părea neted şi, ca să vorbesc pe seama sărbătorii, părea un fel de cărare care duce spre cer.

Până dimineaţă, urmele paşilor de colindători au fost acoperite de zăpadă.

Şi astfel, în vâltoarea trecutului şi prezentului, colindând printre ani, m-am împleticit mereu printre amintirile ce răscolesc adâncurile sufletului.

Maria, cu Pruncul sfânt prigonit de Irod, şi tristul Sfânt Iosif parcă tremurau afară, în dreptul ferestrei.

În dimineaţa de Crăciun, cei ce intrau în casa noastră îşi scuturau căciula de zăpadă, lovind-o de genunchi. Bufniturile anunţau, ca loviturile de gong, că iluzia s-a terminat. Odată cu zăpada s-a scuturat şi bucuria acelor ani, amintiri de neuitat.

… Scoala gazdă din pătuţ

Şi ne dă un colăcuţ,

Că şi mam-ar fi făcut,

Sâtă deasă n-o avut,

Pe când sât-o căpătat,

Covata ni s-o stricat.

S-o sfăgit mama cu tata,

Gi ce n-o tomnit covata…

Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU