Am avut, şi nu o dată, momente în viaţă când am fost atât de nervos pe cineva încât aş fi fost în stare să-l strâng de gât şi să-l omor. Nu mi-e ruşine să recunosc asta, fiindcă nu cred că e om să nu fi trecut prin aşa ceva. Şi au mai fost şi clipe în care am fost atât de trist sau de supărat că nu-mi doream altceva decât să dea o maşină peste mine, să se termine totul, iar la aflarea veştii, cei care îmi făcuseră rău să-şi dea seama ce om deosebit pierduseră, ce gol se căsca de-acum înainte în vieţile lor inutile şi să plângă amarnic şi, bineînţeles, prea târziu, dispariţia mea prematură de pe faţa pământului. Dar e pentru prima oară, repet, pentru prima oară, şi recunosc că mi-e greu să scriu asta, când îmi vine să plec din ţară. Adevărul e că nu prea ştiu cum aş putea să fac asta, în sensul că habar n-am nici unde m-aş putea duce, nici ce bagaje să-mi iau cu mine, şi cu atât mai mult din ce-aş trăi pe-acolo pe unde aş ajunge. Am deja o vârstă la care drumul vieţii se îngustează cu fiecare pas pe care-l fac. A fost însă o vreme când în faţă mi se deschideau zeci de drumuri, toate largi şi îmbietoare, cărora, atunci, am preferat să le întorc spatele, iar azi, bănuiesc, ele îşi râd de mine şi de cugetările mele târzii şi fără rost.
Nu ştiu ce-am crezut atunci, ce-o fi fost în capul meu în urmă cu 25 de ani, de nu m-am clintit din loc. În jurul meu, prietenii mi se scurgeau în toate direcţiile, oricine făcea bani din orice, în afară de mine. Eu m-am încăpăţânat să rămân sărac. N-am vrut nici să vând la sârbi căni de tablă şi sare, electrozi şi hârtie de budă, chibrituri şi chiloţi, şi nici mai târziu să car benzină cu plasa plină de sticle şi după două luni să-mi iau maşină. Şi atunci când s-a terminat şi cu embargoul şi doar sufletele ne mai rămăseseră de vânzare, eu am refuzat, iarăşi, să-l vând pe-al meu. Probabil că ăsta a fost preţul pe care l-am plătit pentru sărăcia mea de atunci. Ăsta, şi convingerea că locul meu e exact aici, nu cu o ţară, dar nici măcar cu un judeţ mai încolo.
Am rămas, cu toate că aş fi putut să plec de nu ştiu câte ori. Am preferat să stau aici, chiar dacă făcusem armata la grăniceri şi cred că nu mi-ar fi fost imposibil să trec graniţa dacă aş fi vrut cu tot dinadinsul. Dar n-am vrut. Am crezut că procedez mai cinstit faţă de mine însumi dacă-i înfrunt pe comunişti în felul meu, naiv dacă stau acum să mă gândesc, decât să fug de ei. Nici măcar n-am făcut-o din curaj, ci pur şi simplu cred că am vrut să văd cât pot întinde coarda în jocul cu ei, fiindcă la vârsta aia prea puţine erau lucrurile pe care le luam în serios. Dar trebuie să recunosc că mi-a ţinut figura.
Pe urmă aş fi putut să plec liber, în fiecare zi, timp de 25 de ani. Am rămas aici, cu toate că aveam rude care se stabiliseră dincolo şi cred că m-ar fi ţinut până mi-aş fi făcut, cumva, un rost. Dar n-am vrut. Am vrut, în schimb, în fiecare dimineaţă şi seară, să-mi îmbrăţişez poporul şi să-mi sărut pe frunte ţara. Acum nu ştiu dacă mai vreau să fac toate astea. Îmi vine să plec. Cum am mai spus, habar n-am unde şi din ce aş trăi, dar ştiu că mi-aş lua cu mine în bocceluţă două cărţi, una cu poezii de Eminescu, şi Constituţia României. Prima, ca să-mi amintesc de ce m-aş întoarce; a doua, ca să nu uit de ce-am plecat.
Adrian CRÂNGANU
