Cred că greşelile pe care le fac cel mai des, şi se pare că tot nu mă învăţ minte să nu le repet, sunt că mereu compar ce se întâmplă acum cu amintirile din copilărie, când vedeam lumea cu alţi ochi şi o judecam de la înălţimea unui băieţel care nu avea aproape de niciunele şi, deci, nu visa decât la lucruri mărunte, şi, a doua, că întotdeauna oamenii ar trebui să gândească şi să se poarte, măcar într-o mică măsură, cam ca mine, şi nu cum îl taie pe fiecare capul. De-aici, probabil, marile dezamăgiri care mi-au brăzdat viaţa, lăsând în urmă, uneori, cicatrici adânci, pe care n-am fost în stare să le ascund decât cel mult sub un zâmbet amar.
Nu ştiu de ce fug mereu în trecut, fiindcă nu am crescut într-o lume mai bună decât cea de azi. Mai frumoasă – asta da, sută la sută. Şi cred că şi articolele în care o descriu sunt mai reuşite decât celelalte, şi asta fiindcă pot să văd şi să înţeleg perfect copilul care eram în urmă cu 50 de ani, când universul meu însemna vreo cinci, şase străzi în jurul blocului şi Maglavitul, satul de unde era mama, locul din Oltenia în care mergeam în fiecare vacanţă de vară.
Azi, circul infinit mai mult. Ăsta nu e neapărat un lucru rău, fiindcă întotdeauna mi-am dorit să cunosc oameni şi locuri, deopotrivă, şi mai ales să trăiesc întâmplări din care să am ce învăţa. Lucrurile goale nu m-au interesat niciodată, ba chiar am fugit de ele. În ultimul timp, însă, mă simt parcă prins cumva într-o cursă care mă ţine pe loc, făcându-mă astfel prizonierul unui spectacol de care vreau să mă îndepărtez şi nu pot. În piesa asta, rolul piciorului prins în capcană îl joacă privirea, pe care, oricât o rotesc, nu întâlneşte, ca un făcut, decât oameni care nu vor să iasă la pensie şi pace. Cred că nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care, în călătoriile sau în drumurile mele mai scurte, să nu întâlnesc măcar unul din ăsta care se agaţă cu tot ce are de locul lui de muncă din care nu se dă dus pentru nimic în lume.
Uneori, când văd înverşunarea cu care inventează motive să mai lucreze, măcar un an, doi sau trei, mă enervez. De cele mai multe ori, însă, mi-e milă de ei. Îşi fac din sărăcie o scuză şi-mi spun că pensia e mică, chiar dacă ea e cât salariul meu, însă nu le spun niciodată asta, că nu pot trăi din ea, şi, dacă tot se poate, ar mai munci o vreme, măcar să mai pună ceva deoparte. Ştiu că mă mint, aşa că nu mă fac că nu-i cred, dar nici nu le dau apă la moară. Adevărul mi-l spun ochii trişti şi goi cu care mă privesc şi care îşi cer parcă iertare când îmi şoptesc că, de fapt, toţi oamenii ăştia nu ştiu ce să facă cu vieţile lor. Dezorientaţi în fiecare dimineaţă, îşi caută un punct cardinal în singurul loc în care l-au găsit vreme de 40 de ani, unde cineva, un şef, le poate spune cum să-şi umple ziua care, altfel, pentru ei ar avea 24 de ani, nu de ore, şi fiecare ceas 60 de secole. Şi-atunci mi se face o milă nesfârşită de ei.
Pe vremuri, cu totul altfel stăteau lucrurile. Cam când împlineau 60 de ani, vecinii mei deja nu-şi mai găseau locul. Erau oameni aşezaţi, dar tot stăteau ca pe ghimpi la lucru, nu vorbeau decât despre ce fain o să fie după aia, iar în ziua când chiar ieşeau la pensie făceau un chef monstru şi ajungeau acasă seara târziu, morţi de beţi. Pentru unii dintre ei, cred că viaţa adevărată abia atunci începea, cu o carte, o bancă, un şah sau o grădină de săpat.
Şi parcă mă văd şi pe mine, cum socoteam pe degete câţi ani mai am până la pensie, şi ţin minte că-mi ieşeau, atunci, vreo 55. Tot cam atâţia aş mai vrea şi azi. Ba chiar mai mulţi, de s-ar putea.
Adrian CRÂNGANU