Îmi amintesc că în unul dintre puţinele, de altfel, interviuri pe care le-am dat, fiindcă, mai mereu, eu am stat de cealaltă parte a reportofonului, ziaristul cu care vorbeam m-a întrebat cum scriu. Răspunsul pe care trebuia să i-l dau mi se părea cu atât mai greu cu cât la început n-am înţeles la ce se referea. Se întâmpla la cea de a doua şi, din păcate, ultima carte pe care am reuşit s-o duc la bun sfârşit, aşa că aveam ce-i povesti, dar n-am priceput din prima unde bătea el.
Dar, chiar şi atunci când m-am dumirit, mi-a fost totuşi greu să mă destăinui. Dintr-odată mi-am dat seama că nu ştiam mai nimic despre mine, despre celălalt eu, cel din faţa foii de hârtie, pe care nu mă gândisem niciodată să-l observ cu atenţie. Mă luam aşa cum eram, fără să mă complic. Eram atât de preocupat de scrierea cărţii încât ce făceam eu chiar nu mă mai interesa. Şi primul gând care mi-a trecut prin minte a fost că de multe, de foarte multe ori uitam să şi mănânc, dar lui nu i-am spus asta. De fapt, şi eu abia atunci am aflat-o.
În general cred că nu-mi dădeam seama de unele lucruri. Ajunsesem să trăiesc în două lumi, una de lângă mine şi una din interiorul meu, pe care mi-o construiam în fiecare noapte când puneam mâna pe stilou. Despre ea, şi mai ales despre trecerea dintre cele două vieţi ale mele m-am gândit că ar fi interesant să-i spun câte ceva. Şi-atunci, i-am zis că ziua îmi văd de treburile mele, ca orice om obişnuit. Că mă trezesc greu şi că-mi vine să omor ceasul în fiecare dimineaţă când începe să piuie, că nu ştiu cum îmi beau cafeaua şi fumez trei ţigări şi că pe urmă abia-mi târăsc paşii până la redacţie. Pe la 10, când îmi mai revin cât de cât, îmi scriu articolele sau merg pe teren, depinde de program, că mănânc pe apucate, pe la te miri ce oră, câte un baton, un corn sau un covrig, mă mai enervez şi înjur, mă mai cert sau râd, şi pe urmă plec acasă. După-masa mai merg în oraş la cumpărături, seara mă mai joc cu fiul meu şi uneori mai curăţ câte-o ceapă sau un cartof.
Abia când toată lumea din casă mergea la culcare, doar atunci când nimic nu mai mişca în jurul meu, mă duceam în bucătărie, îmi scoteam hârtiile din sertar, le aşezam pe masă şi mă uitam la ele. Reciteam ce scrisesem cu o noapte înainte, o dată, de două ori, de cinci ori uneori, chiar dacă era vorba despre zece pagini. Trebuia să intru în atmosfera cărţii. Să-i găsesc ritmul şi să leg totul, aşa încât cititorul să nu-şi dea seama de bucăţile din care era făcut romanul. Pe urmă venea partea cea mai grea, pe care eu o numeam intrarea în stări. Asta însemna să uit de redacţie, de cumpărături, de fotbalul de cameră pe care-l jucam cu fiul meu şi de ceapa sau de ţelina pe care numai ce le curăţasem. Cam într-un sfert de oră reuşeam să ridic în gând un zid în spatele căruia să-mi clădesc lumea pe care uneori nu mi-o doream, dar de care aveam nevoie ca să-mi spun povestea. De cele mai multe ori reuşeam, şi atunci scriam câte două sau trei ore, însă câteodată foile de hârtie rămâneau dureros de albe şi de pustii.
Ziaristul care-mi lua interviul cred că a vrut să mă liniştească atunci când mi-a zis că a mai auzit de intrarea în stări. Nu ştiu de unde până unde mi l-a dat exemplu pe Heath Ledger, actorul care l-a interpretat pe Joker şi care, ca să-şi intre în rol şi în stări, s-a mutat cu trei luni înainte de începerea filmărilor singur într-o cameră de hotel, iar familia l-a declarat nebun de legat. Nu m-a prea convins. Cică nici Robert de Niro nu era cu mult mai breaz, Al Pacino iar o cam lua razna când turna câte-un film, iar un actor, nu mai ştiu care, nu reuşea să-şi iasă din stări şi, ajuns acasă, îşi snopea copiii în bătaie şi-şi omora nevasta în fiecare zi.
La toate astea m-am gândit, acum, în linişte. Şi pun mâna pe stilou, fiindcă cred că e cazul să m-apuc de lucru şi să mai scriu şi eu câte ceva.
Adrian CRÂNGANU