Cred că am mai spus lucrul ăsta, dar parcă uneori simt nevoia să mi-l repet: trăiesc cu impresia că doar noaptea am singurele momente în care îmi permit să fiu eu însumi. Noaptea, atunci când întunericul sugrumă ţipetele zilei, şi luminile de la blocurile din jur, la care mă uit câteodată de la fereastra la care fumez, scufundat în beznă, se sting una după alta, ca nişte ochi toropiţi de somn. Noaptea, atunci când doar demonii mei care aşteaptă să fie desenaţi în cuvinte mă mai bântuie prieteneşte, şi nu armatele de strigoi care mă înspăimântă peste zi la fiecare buletin de ştiri.
Nu zic, am momente frumoase şi ziua, dar asta numai fiindcă mi le caut. De la fereastra bucătăriei, fiindcă acolo fumez ca să nu-mi împut camera în care dorm, văd, atunci când plouă, cum creşte balta de lângă centrala termică părăsită, care seamănă perfect cu Africa. Pe ţărmurile ei, câţiva porumbei ciugulesc uneori firimituri şi resturi de mâncare căzute din tomberonul aşezat acolo unde, în închipuirea mea, e aşezată Europa, vegheaţi din înalt de păsări de pradă plecate la cumpărături pentru prânz sau doar la o mică plimbare pe cer. Recunosc că uneori mă mai mint singur şi transform mila în duioşie, ca să pot să zâmbesc, chiar dacă trist, atunci când mă uit la moşul adus de spate, crăcănat şi dus deja cu capul, de la un etaj undeva de deasupra mea, care uneori mă mai întreabă în ce zi şi ce lună suntem şi care ia la rând toate tomberoanele din spatele blocului, crezând poate că va găsi şi va putea duce acasă măcar o parte din anii aruncaţi la gunoi de vecinii pentru care timpul se măsoară în euro.
Nu demult, la graniţa dintre cele două feţe ale mele, cea pe care o arăt lumii la lumina zilei şi cea pe care o văd noaptea în oglindă, chiar şi pe întuneric, adică într-o seară, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să ne plâng de milă mie, ca jurnalist de presă scrisă, şi ei, ca specie pe cale de dispariţie. L-am prins pe Cristian Tudor Popescu chiar când explica cuiva că el nu e jurnalist, ci gazetar. Diferenţa e simplă: în timp ce unul face de toate, celălalt doar scrie la gazetă. Aşa şi eu. Am fost, sunt şi, probabil, am să fiu întotdeauna un simplu şi, dacă mă gândesc mai bine, un biet gazetar. Televiziunea nu mi-a plăcut, iar în radio am lucrat câţiva ani, dar nu era pentru mine şi, cu prima ocazie, am şters-o de-acolo şi m-am întors la prima şi ultima mea dragoste, cuvântul scris.
Şi mai explica Cristian Tudor Popescu, gazetarul, mai tânărului jurnalist din televiziune că un ziarist adevărat nu poate merge într-o piaţă, să se amestece între 150.000 de oameni, 60.000, 20.000, sau 300, şi să strige. Atunci devii protestatar, dacă eşti #rezist, sau susţinător, dacă te îmbraci în cămaşă albă. Corect. Un ziarist adevărat, o specie cu un picior în groapă, la fel ca şi presa tipărită, nici nu strigă, nici nu se îmbracă, nici măcar din greşeală, în roşu sau în galben şi albastru.
Eu o singură dată m-am amestecat în mulţime şi, recunosc, am strigat până am răguşit. S-a întâmplat în decembrie 1989, dar pe-atunci eram un simplu electrician în mintea şi inima căruia scârba de tot ce-a însemnat comunismul a reuşit să biruiască frica de gloanţe şi de ce-ar fi urmat dacă…
Dezamăgit de tot ce am trăit pe urmă, nu m-am mai revoltat de atunci în niciun fel. Ca gazetar, mai târziu, am fost de nenumărate ori în mijlocul oamenilor, i-am fotografiat sau le-am făcut portretul în cuvinte, fiindcă întotdeauna i-am înţeles, pentru că sămânţa răzvrătirii n-a murit niciodată în mine. Doar în cinşpe martie, când, cu #şîeu, trebuia să nu fac nimic cinşpe minute, eu am lucrat. Am făcut o poză. În ea se vede clar că România nu cinşpe minute n-a făcut nimic, ci treizeci de ani. Sau, mă rog, douăşnouă şi-un pic, dacă mă uit mai atent la fotografie.
Adrian CRÂNGANU
