Un om, un nume

Dr. ing. Florentin Cârpanu, o adevărată personalitate a Banatului (VI)

În Decembrie 1989, a avut loc Revoluţia Română. Ca în toate mişcările de acest fel, se declară război castelelor şi pace bordeielor. Se porneşte de la o mânie provocată de un conflict social în masele populare. În acest moment istoric, declanşat în Timişoara şi finalizat la Bucureşti, s-au ridicat o mulţime de oameni, bărbaţi, femei şi copii, adunaţi în faţa Operei din Timişoara, zi şi noapte, eveniment-spectacol, pe care Florentin Cârpanu l-a trăit personal şi cunoaşte destul de bine, cu lux de amănunte, ca spectator, în fiecare dimineaţă, în trecere spre serviciu. Participanţii la revoluţie erau oameni concentraţi în mediul urban, care nu-şi produc propria hrană, şi nu cei de la sate. Oameni care îşi aveau suferinţele lor, participau la acest eveniment nu întâmplător, ci motivaţi de multe cauze, deoarece le mergea din rău în mai rău, pe principiul acumulării, ca orice picătură de apă care se scurge pe munte şi care, urmându-şi povârnişul firesc, sfârşeşte spre a ajunge în ocean. Oamenii sărăceau pe zi ce trece, azi mai plini de lipsuri ca ieri. Şi pretutindeni e rău de omul sărac… Poporul ajunsese înfometat şi sărac din cauza celor care erau prea lacomi. Lăcomia unora şi foamea celorlalţi împarte, de fapt, lumea în săraci şi bogaţi. Mânia şi foamea i-au unit şi i-au făcut să se organizeze, având speranţe comune. Nemulţumirile faţă de societatea existentă au impus o schimbare radicală şi au dus la o schimbare socială, revoluţionară, fără frică şi fără violenţă, cu răspândire rapidă, contagioasă, unindu-i pe toţi într-un suflet colectiv. Dintre aceştia, mulţi nici nu ştiau pentru ce luptă. Se strigau lozinci: „Jos comunismul!, Jos Ceauşescu!, Vrem pâine, vrem libertate!”. Le ajunsese cuţitul la os, au făcut uitat până şi instinctul de conservare, erau manifestanţii din timpul nopţii, care aminteau de istoria legendară Termopile, de expresia celebră „Garda care moare, dar nu se predă”, sau de bătălia de la Mărăşeşti, cu al său „Pe aici nu se trece!”. Au plătit tributul – circa 100 de morţi, deveniţi Eroi ai Timişoarei. Oameni care doreau să trăiască în linişte, fără să-şi facă vreun duşman. Doreau doar înlocuirea unui conducător în acelaşi sistem politic. Cel care îşi jertfeşte viaţa pentru ceva măreţ devine un erou, iar cel ce o face pentru nimicuri este un nebun. E important, aşadar, cine şi-o jerfeşte şi pentru ce, şi cine profită! O nenorocire nu vine însă niciodată singură, vorbe necugetat slobozite pot costa enorm. Forţele ascunse răbufniseră, trebuiau călăuzite şuvoaiele năvalnice, rătăcite, trebuiau strunite, ideile oprite sau orientate, era o înviorare, trebuia să se evite o alunecare nebună spre haos. Forţele răului, învrăjbirile, puteau produce şi mai multe pagube. Masele fac istoria, ele sunt reprezentate de un individ, un cetăţean care întruchipează dorinţa lor. Un singur om este în stare să ducă şi poate duce masele la revoluţie ori la catastrofă, sau este în măsură să le împiedice la un moment dat să facă ce vor. Exemplu este muncitorul de la UM Timişoara, Ion Marcu, care a devenit o personalitate marcantă în timpul revoltei din oraşul de pe Bega, din perioada 16-22 decembrie 1989.

În timpul Revoluţiei din Decembrie 1989, Florentin Cârpanu a fost în mijlocul oamenilor, alături de ei în permanenţă, în Complex, de unde nu putea lipsi, acolo unde se hotăra soarta producţiei, care se desfăşura la foc continuu, era, cum se zice, „pe baricade”. Pe oamenii care lucrau în Complex trebuia să-i menţină conectaţi, să-i pună la treabă, şi lucrul acesta îl făcea prin exemplul său. Pentru cei care se adunaseră şi manifestau în Piaţa Operei zi şi noapte, a trimis camioane cu produse de carne şi mezeluri, precum şi pâine, pentru a le astâmpăra foamea, când încă nimeni nu ştia ce întorsătură puteau să ia lucrurile. Nu a fost un participant curajos, nici cu gândul, nici cu fapta, la seismele sociale de atunci, ci a preferat să evite până şi discuţiile pe aceste teme, dar a menţinut oamenii la muncă în interiorul Complexului, la distanţă de zona de conflict, rămânând în anonimat. De altfel, s-a putut constata că, în timpul revoluţiei, nu numai că nu a fost contestat, dar chiar a fost aclamat şi i s-a cerut să fie prefect, rang la care a ajuns, ca prim prefect al judeţului Timiş, fără ca el să dorească sau să urmărească acest lucru. În zilele fierbinţi ale revoltei din Timişoara, a fost prezent zi şi noapte în incinta COMTIM-ului, alături de oamenii pe care trebuia să-i menţină la lucru, prezenţa sa făcându-se simţită între oamenii pe care îi îndemna la muncă, prin posturile de radio, cu sprijinul redactorului Nicolae Pârvu, de la Radio Timişoara, bănăţean, concetăţean, din Caransebeş, cu Florentin Cârpanu.

Florentin Cârpanu a simpatizat şi cu Folclorul Bănăţean, prin 1990 fiind numit preşedinte de onoare al Cenaclului „Gura Satului”, care a constituit deliciul de duminică dimineaţa al ţăranului, în emisiune directă la Radio Timişoara, emisiune realizată în grai bănăţean de un grup de oameni talentaţi, printre care îi amintim pe Ceaica Marius Munteanu, Virgil Schiopescu, prof.univ. Ionel Iacob Bencei, prof. univ. Viorel Boldureanu, Petru Chira, prof. Ştefan Pătruţ, care se bazau pe glume şi satiră la adresa celor rătăciţi în sistemul de guvernare post revoluţionar. Florentin Cârpanu a mai onorat Folclorul Bănăţean, fiind ales „Naş” al Rugii din Banat şi reprezentat al Banatului al festivitatea folclorică la nivel naţional care s-a desfăşurat la ,„Muzeului Satului” din Bucureşti. Banatul s-a situat în „fruncea” elitei, demonstrând bucureştenilor că oamenii din această parte de ţară sunt harnici şi ospitalieri, că ştiu să păstreze şi să cultive ce au moştenit de la înaintaşii lor.

Subsemnatul, împreună cu nana Achim Nica, Ana Munteanu, Daniela Văcărescu şi „Doina Banatului” din Caransebeş, dirijată de Laci Perescu, am participat la această rugă de la Bucureşti, împreună cu alţi artişti din Timişoara, şi am prezentat şi un spectacol la Sala „Radio”, spectacol care a fost transmis în direct.

Odată cu răsturnarea vechiului sistem şi instalarea noului Guvern F.S.N., la Timişoara răsunau strigătele celor care mărşăluiau pe jos, dar şi ale taximetriştilor, cu maşinele lor personale, care claxonau şi strigau: „Îl vrem PREFECT pe Cârpanu!”. Convoaie de oameni, puhoi, o mulţime mare, printre aceştia aflându-se şi mulţi tineri, care agitau steaguri tricolore cu gaură la mijloc, în locul stemei cu sonde, spice şi uzine, năvăleau în tot oraşul, cu întreaga-i suflare, pe Centru şi pe bulevardele largi ale Timişoarei, coloane ale căror rânduri creşteau de la o oră la alta. Florentin Cârpanu nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce se întâmpla atunci şi acolo. El era în Complex, lucra alături de oamenii pe care-i mobiliza şi-i reţinea să hrănească animalele. Toţi cei care l-au cunoscut şi stimat şi-au manifestat dorinţa de a-l instala în fruntea judeţului, ca prefect. S-a ţinut seama de această dorinţă populară. Conducerea FSN instalată la putere, preşedinte Ion Ilescu, îl învestesc ca primul prefect postrevoluţionar al judeţului Timiş pe Florentin Cârpanu, omul muncii, al faptelor, remarcat prin disciplină şi spirit organizatoric. A fost un mare succes şi o mare cinste pentru el. Lumea s-a bucurat, deoarece avea în fruntea ei o personalitate unanim recunoscută prin meritele sale.

Ca prefect al judeţului, Florentin Cârpanu a început „igenizarea”, la propriu şi la figurat, şi-a adus lângă el câţiva oameni de nădejde, a dat importanţa cuvenită revoluţionarilor, dând Cezarului ce-i al Cezarului. A creat un Birou special pentru revoluţionari în Prefectură, care să se ocupe de problemele lor. În această perioadă de debusolare, când lumea încă nu ştia ce vrea, existau toate semnele care arătau că se va intra într-o degringoladă care să ducă spre ruinare progresivă, ca pe un tobogan dureros, înspăimântător. Nu se mai muncea, nimeni nu mai asculta de nimeni, lumea înţelegea greşit democraţia. Nu mergea nici cu blândeţea, nici cu severitatea. De exemplu, în acea perioadă, un grup de revoluţionari se pregătea să dea foc redacţiei ziarului „Renaşterea Bănăţeană”; sesizat de acest lucru, Florentin Cârpanu s-a dus în mijlocul grupului, a avut curajul să-i potolească, a reuşit să se facă ascultat, să evite această nenorocire şi să-l apere pe redactorul-şef de bruscări, molestări, sau chiar de linşaj, de către mulţimea greu de stăpânit. Să mai spunem că, în acea împrejurare, nu a avut gardă personală.

Florentin Cârpanu a fost cel care a hotărât construirea monumentului cu flacăra veşnică a Eroilor Revoluţiei. Au urmat mineriadele, apoi conflictele necugetate dintre etnii, când, deşi cu toţii trăiau în acelaşi mediu, fără a exista discriminări de niciun fel, dar impulsionaţi de unii lideri cum au fost Miron Cosma sau Laszlo Tökeş, au reuşit să determine prelungirea stării de instabilitate din acea perioadă. Oamenii nu mai doreau să muncească, nu mai ascultau, s-a instalat haosul. După revoluţie au urmat mitinguri, demonstraţii de stradă, unităţile economice au început să se dezmembreze, putând vorbi despre toate aceste întâmplări ca despre nişte momente istorice pentru Banat şi pentru ţară. Florentin Cârpanu fost omul potrivit pentru funcţia de prefect, un exemplu de spirit organizatoric, după toate rigorile şi exigenţele unei munci şi unei discipline respectate de toată suflarea. Munca, disciplina şi ordinea nu mai erau însă actuale. În această situaţie, când nu se mai înţelegea om cu om, Florentin Cârpanu îşi dă demisia din funcţia de prefect şi îşi reia activitatea la COMTIM, până la pensionare. (Va urma )

Ştefan ISAC