În siragul de nestemate al sarbatorilor noastre anuale straluceste o zi ce se deosebeste de celelalte prin originala-i semnificatie. Sarbatoarea da un caracter de exuberanta veselie, mai ales celor tineri.
La 14 februarie 2001, România a fost inundata de inimioare rosii, pe care scria ,,I love you!”. Obedienta ca întotdeauna, mass-media, în special posturile TV, s-au grabit sa popularizeze cu mare tam-tam ,,Valentine’s Day”. Pentru putinii români care auzisera de Dragobete, aceasta a constituit o lectie despre modul în care occidentalii stiu sa-si valorifice, sa-si exporte si sa-si comercializeze traditiile.
De fapt, ,,o viata fara sarbatoare este ca un drum lung fara popasuri”, afirma înteleptul antichitatii, Democrit. Întelepti, oamenii si-au presarat existenta si cu popasuri, dar mai ales cu o multime de sarbatori, menite sa-i bucure si sa-i apropie sufleteste, mai cu seama când este vorba de o sarbatoare a iubirii universale, fara granite si religie, asa cum este ziua Sfântului Valentin (martir, episcop al Romei, decapitat în anul 270, pe timpul Împaratului Aurelian), devenit patron al îndragostitilor.
Poate ca numele Valentin – puternicul, sanatosul (de altfel, unul din saluturile romanilor era ,,Vale!” – ,,Sa fii sanatos!”) – suna pentru urechile unora mai frumos decât ,,Dragobetele” nostru. Dar acesta nu este un motiv pentru a lasa în uitare stramoseasca o sarbatoare a românilor. Mai cu seama ca ea nu este cu nimic inferioara, ca diversitate si frumusete a obiceiurilor, ba chiar dimpotriva.
Sarbatorit si azi în satele românesti (orasul a cazut demult prada propagandei comerciale de import), Dragobetele – cu radacini mai vechi decât Valentines’ Day – se celebreaza pe 24 februarie (în unele zone, pe 28 februarie).
Dragobete, Zeul dragostei la românii de la nord si sud de Dunare, zeu pastoral câmpenesc, codrean, este imaginat ca un tânar frumos, puternic si bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei firesti, fiind asemanat cu Eros al vechilor greci, sau Cupidon al romanilor.
Daca încercam supozitii etimologice, Dragobete ar proveni din slava veche, ,,dragu bâti” – ,,a fi drag” (cuiva). Pare verosimil. Dar zeul exista pe plaiurile noastre cu mult înainte de venirea slavilor. Dovada, stravechile rituri atestate la tracii nord-dunareni, cum ar fi ritualul înfratirii între baieti si fete (însuratei), prezent pâna în secolul trecut în ceremonialul Dragobetelui.
Si romanii îsi celebrau pe 15 februarie ,,Lupercaliile”, marea lor sarbatoare a dragostei, dupa ritualuri din timpuri imemoriale. Ceremonia se desfasura în jurul pesterii unde lupoaica îi alapta pe Romulus si Remus. Asadar, arhaicul Dragobete poate fi asemuit mai degraba cu stravechii zei ai grecilor si romanilor. Acesti zei primitivi erau sarbatoriti odata cu dezlantuirea de energie a primaverii: natura pura, bucuria curata de a vietui si de a iubi.
Dupa crestinarea dacilor, Dragobete si-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei curate. El a devenit fiu al Babei Dochia, reprezentând opusul ei, principiul pozitiv, simbol al primaverii, sarbatorit la logodna pasarilor, ziua împerecherii acestora, când se strâng în stoluri, se aleg perechile si recurg la strângerea celor necesare pentru construirea cuiburilor.
În aceasta zi, nu se tese, nu se cârpeste, nu se lucreaza la câmp, în schimb se face curatenie generala în casa, pentru ca tot ce va urma sa fie cu spor.
Pitorescul peisajului românesc a îmbogatit sufletul si manifestarile poporului nostru cu nuante nesfârsite, care au primit forme, în viata lui de petrecere sau de tristete, în relatiile lui cu turistii straini ce îl viziteaza.
Toate manifestarile lui formeaza nesfârsita bogatie de folclor si traditii populare pe care, cu cât le cunosti mai mult, mai mult le îndragesti.
Pr. Doinel Puiu MARGINEANU
