Timpul şi-a întins plasa peste faţa pământului, iar omul şi toate lucrurile existente s-au supus lui. Teiul din faţa casei a îngălbenit demult, iar vântul aşteaptă cu nerăbdare să-i culeagă toate frunzele.

Verdele de odinioară şi-a pierdut strălucirea. În timpul zborului prin văzduh, frunzele moarte mai simt încă dulceaţa cântecului de ieri şi mângâierea razelor de soare. Atâta le-a mai rămas – energia dragostei de altădată.

Alaltăieri, un mugur a zgâriat scoarţa ramurii de tei. Ieri, mugurul şi-a împodobit făptura devenind frunză. În fiecare zi frunza creştea, strălucea şi se îmbogăţea prin cântecul păsărelelor, razele soarelui, adierea vântului. Astăzi, frunza şi-a plecat capul, bolnavă şi bătrână, retrăind amintirile de odinioară.

În urmă cu câteva luni, câmpul înflorit era cercetat de albine. Micuţele insecte au adunat nectarul sărutând fiecare univers descoperit. Au construit munţi de faguri şi i-au decorat cu podoabele de aur ale mierii. Astăzi, îmbătrânite, albinele mor, cedând locul cald din stup celor mai tinere. Nu au luat nimic cu ele în veşnicie, nici faguri, nici miere, au luat doar frumuseţea fiecărui paradis floral.

Animalele domestice, oricât le-ar fi traiul de îmbelşugat, lipsite de libertate, folosite pentru rezolvarea nevoilor personale, dacă nu se pot bucura de dragostea stăpânului, sunt triste şi simt că au trăit degeaba.

Mulţi bătrâni s-au dus toamna aceasta. Au înmugurit în urmă cu o clipă, în primăvara vieţii lor, pe urmă au crescut, s-au bucurat de raza soarelui, pentru ca acum să apună la lăsarea nopţii.

Pruncul a bătut la poarta vieţii gol. Nu avea nimic când i-a călcat pragul. Crescând, a adunat ceea ce a considerat el că-l va face fericit. Unii adulţi au alergat după cele materiale – bani, palate, renume. Alţii s-au mulţumit cu liniştea căminului lor, străduindu-se să-l păstreze înfloritor.

Toate cele materiale adunate de om de-a lungul vieţii vor rămâne altora. Omul nu va lua cu el în eternitate decât dragostea, singura energie adevărată a vieţii…

Pr. Ion TURNEA