Grupul vocal ,,Câlniceana” şi artiştii de la Ansamblul ,,Florile Semenicului”, din comuna Bolvaşniţa au efectuat un periplu de două săptămâni în Grecia. În această perioadă au susţinut patru programe în care au prezentat cântece şi jocuri româneşti, în special cântece bănăţene, în Paralia Katerini. La aceste spectacole au participat extrem de mulţi turişti români, dar şi străini, care, după fiecare reprezentaţie, s-au prins cu toţii în joc. (Ş. Isac)

„Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel ca şi aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt. 22, 36-40). Acestea sunt cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos unui învăţător de Lege răspunzând provocării acestuia, acelaşi răspuns este acordat şi unui alt învăţător de Lege, însă prin minunata pildă a samarineanului milostiv (Lc. 10, 25-37). În ambele situaţii ideea centrală este dragostea, care deţine un loc principal în învăţătura Mântuitorului, de la aceasta începând practic mântuirea noastră: „este porunca cea mai mare, virtutea cea mai înaltă, punctul fix pe care se reazimă universul creştin, inima, coroana şi perfecţiunea tuturor poruncilor şi virtuţilor” (Ilarion V. Felea, Duhul Adevărului, Editura Diecezană, Arad, 1943, p. 359).

Este greu să surprinzi în cuvinte complexitatea dragostei. Sf. Apostol Pavel îi închină un imn monumental (I Cor. 13), iar Sf. Apostol Ioan, în încercarea de a-l face pe Dumnezeu cât mai accesibil în viaţa noastră, se opreşte tot la dragoste: „Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8). Aşadar, vom încerca să surprindem câteva aspecte legate de dragostea creştină, acest subiect nu va fi niciodată pe deplin discutat şi contemplat atât de mult pe cât poate mintea umană să înţeleagă.

Cuvântul dragoste are mai multe sensuri în limba greacă. Întâlnim termenul „eros”, termen care defineşte dragostea dintre sexe. Dragostea unui bărbat pentru o femeie are întotdeauna o parte predominant fizică, aceasta implicând sexualitate, de la acest termen avem „erotismul”: dragostea-dorinţă. Cuvântul „philia” defineşte o relaţie caldă, intimă şi delicată a trupului, a minţii şi a spiritului. Este inclusă întotdeauna şi o parte fizică a dragostei, pentru că verbul are şi o semnificaţie de „a săruta”, „a mângâia”. În literatura greacă întâlnim şi termenul „storge”, care reprezintă dragostea între membrii unei familii, dragostea părintelui pentru copil, dragostea fraţilor şi surorilor etc .

Termenul care ne interesează, „agape”, reprezintă dragostea-dăruirea, iubirea jertfelnică, fapte de iubire sau de recunoştinţă şi de slăvire faţă de Dumnezeu sau de într-ajutorare faţă de semenii şi fraţii noştri. Dacă unii teologi susţin că termenul este cunoscut înainte de creştinism, alţii susţin că substantivul „agape” este unul nou, care descrie o calitate nouă faţă de alţii, o atitudine născută în cadrul comuniunii creştine. Sensul poate fi determinat cel mai bine în modul în care Hristos vorbeşte despre acesta: „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 43-48). Trebuie să luăm totodată în considerare şi contextul în care Mântuitorul şi-a desfăşurat activitatea, şi, plecând şi de la textul biblic iniţial (Mt. 22, 36), este necesar să precizăm şi sensul cuvântului dragoste în ebraică. Să nu uităm că Legea era împlinită „ad litteram” de către majoritatea evreilor din vremea lui Iisus. În ebraică verbul „ahab” (a iubi) este întrebuinţat în mod curent, oricare ar fi obiectul desemnat: Dumnezeu, aproapele, bogăţiile. Termenii folosiţi pentru a vorbi despre dragostea pe care i-o poartă Dumnezeu poporului său evocă un ataşament ireversibil „heşed” şi o dragoste duioasă „rahamism”.

Aşadar, putem spune, plecând de la cuvântul grecesc „agape” şi de la Pilda samarineanului milostiv, că Hristos ne cere altceva, mult mai sublim, mai adânc şi mai profund. Dragostea/Iubirea este ridicată în centrul învăţăturii creştine: „toată religia, miezul creştinismului, întreaga lege morală se cuprinde într-un singur cuvânt: iubire. Raportul lui Dumnezeu către lume şi om este un raport de iubire; raportul omului faţă de Dumnezeu este un raport de iubire; raporturile adevărate dintre oameni sunt raporturi frăţeşti de iubire” (Ilarion V. Felea, op. cit., p. 360).

Părintele profesor Mircea Păcurariu distinge, în Pilda samarineanului milostiv, trei atitudini pe care oamenii le au faţă de semenii lor: omul contra om: atitudinea tâlharilor stăpâniţi de ură şi răutate – încalcă dreptul elementar la viaţă; omul pe lângă om: atitudinea preotului şi a levitului care trec pe lângă cel căzut şi nu îi oferă ajutor. (Aici trebuie precizat următorul aspect: Legea mozaică interzice preotului şi levitului să se atingă de mort, iar ei nu aveau de unde să ştie dacă este mort sau nu); omul pentru om: atitudinea conformă cu exemplul vieţii şi cu învăţătura cea nouă adusă de Mântuitorul Iisus Hristos.

Nimic nu este rostit întâmplător în această pildă, fiecare personaj reprezintă „ceva”. Prin această pildă Mântuitorul ne arată porunca cea nouă: Aceasta vă poruncesc: „Să vă iubiţi unul pe altul” (In 15,12). Încă de la început ne este prezentat „un om oarecare”, acesta reprezentând universalitatea mântuirii, iar Hristos propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu tuturor: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Apoi avem drumul de la Ierusalim la Ierihon: Ierusalimul era situat la o altitudine de 1000 metri peste nivelul mării, totodată Ierusalim reprezentând centrul sfinţeniei în Legea mozaică, aici având Templul Sfânt, pe când Ierihonul este asociat cu păcatul. Nu este ales întâmplător nici samarineanul, ştiut fiind că acest popor era urât de evrei, Samaria aflându-se între Galileea şi Iudeea, deci dacă trebuiau să călătorească spre Iudeea, evreii preferau să ocolească, numai să nu străbată acest ţinut. Deşi iubirea aproapelui se afla poruncită în Vechiul Testament, evreii nu înţelegeau cine este aproapele, în concepţia de atunci noţiunea de aproapele fiind limitată doar la cei de acelaşi neam, într-un final ajungându-se chiar la excluderea totală a acelui de alt neam. Mântuitorul Iisus Hristos surprinde în această pildă mai multe aspecte: aproapele reprezintă fiecare om, nu se mai face absolut nici o diferenţă între oameni, ideea fiind să-i ajutăm pe cei de lângă noi, pe cei care au nevoie de ajutor. Prin faptul că preotul şi levitul, conform prescripţiilor mozaice, nu l-au putut ajuta pe cel căzut, putem spune că Legea mozaică este limitată; respectând Legea mozaică nu mai este suficient, avem nevoie de mai mult, de aceea legea iubirii este superioară. Întotdeauna când Mântuitorul vorbeşte despre dragoste sunt surprinse două aspecte: dragoste faţă de Dumnezeu şi dragoste faţă de om, ele nefiind prezentate separat niciodată. Profesorul Florea Lucaci ne arată cât de importante sunt aceste două aspecte: „întrucât restaurarea omului istoric, căzut în păcat, îşi are temeiul în Iisus Hristos, atunci iubirea lui Dumnezeu implică în mod necesar iubirea aproapelui”. (Continuare în numărul următor)

Diacon Nicolae CODREA