(Continuare din numărul anterior)

Pilda samarineanului milostiv ne arată de fapt care ar trebui să fie relaţia noastră cu oamenii; aceasta trebuie să fie una de dragoste. Deşi este foarte greu de îndeplinit, Hristos acest lucru îl cere de la noi, pentru că, pe cât de simplu ni se pare, pe atât de greu este de îndeplinit: „iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, împlineşti porunca cea mai mare; iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele eşti viu, ai podoaba şi calitatea specifică a creştinului, trăieşti în vecii vecilor, moşteneşti Împărăţia lui Dumnezeu”.

Revenind la textul biblic Mt. 22, 36-46, prin aceste cuvinte Iisus Hristos rezumă esenţialul şi mesajul Legii şi proorocilor în două porunci: „ …Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău… Să iubeşti pe aproapele tău…”. Putem spune că dragostea ne apare ca şi o lege morală pe care trebuie să o urmăm. Evreii erau întotdeauna obsedaţi de împlinirea Legii, de aceea a fost întrebat Hristos „Care poruncă este mai mare în Lege?”. Esenţialul Legii mozaice este reprezentat de Decalog, sau cele 10 porunci primite de Moise pe Muntele Sinai. Poruncile din Decalog sunt de două feluri: poruncile I-IV: se referă la relaţia omului cu Dumnezeu, iar cele de la VI la X se referă la relaţiile inter-umane. În textul biblic (Mt. 22, 36-40), Mântuitorul rezumă „Legea” şi „Proorocii” la două porunci pe care le citează din Deuteronom 6, 4-5, şi Levitic 19: 18. Fiecare dintre poruncile Mântuitorului rezumă conţinutul unei table al Legii. Este interesantă structura Decalogului; cu mici excepţii, majoritatea poruncilor sunt prezentate ca şi interdicţii: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat!… (Ieşirea 20: 13), pe când Legea iubirii este accesibilă tuturor, aici nemaiexistând constrângere, aici întâlnim libertate. Decalogul, sau cele zece porunci, ca şi toate învăţăturile pe care Moise le-a primit prin inspiraţie divină, au fost explicate poporului. Era firesc deci ca în religia Vechiului Testament să ne întâlnim cu o grijă specială faţă de împlinirea prescripţiilor de ordin cultic, care erau socotite ca şi împliniri ale legământului şi aducătoare de binecuvântări divine. Din toate cele 10 porunci, doar nouă sunt amintite de Mântuitorul Iisus Hristos şi reţinute în Noul Testament spre a se respecta, dar cu sens lărgit şi spiritualizat (în Predica de pe munte Mt. 5). A patra poruncă, a ţinerii sabatului, nu este poruncită niciodată, deoarece aceasta ţine de preoţia levitică cu jertfele ei, ţine de Legea mozaică, ori Mântuitorul Iisus Hristos avea să înlocuiască această Lege cu una nouă, cu jertfa ei unică, euharistică, cu preoţia şi sărbătorile noi. Nu trebuie să afirmăm că Legea mozaică nu este bună, aceasta fiind de fapt pregătitoare pentru venirea lui Mesia: „Învăţătura morală a Vechiului Testament este bună şi adevărată în esenţă, dar numai în esenţă. Mântuitorul o aprobă, dar o desăvârşeşte, o curăţă de elementele omeneşti, o completează cu porunci noi şi sfaturi^”.

În creştinism vorbim despre dragoste/iubire ca şi despre o mare virtute teologică, iar Sf. Apostol Pavel ne spune că este cea mai mare virtute: „Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13: 13). Aceasta are şi implicaţii dogmatice: „Ea este condiţie a actului mântuirii, căci este sursa şi motorul faptelor bune”. „Dumnezeu s-a revelat tuturor veacurilor ca iubire, iubire ca Tatăl, iubire ca Fiul, iubire ca Duhul Sfânt. Acesta este adevărul central al creştinismului: Dumnezeu este iubire” (I In. 4: 8). Prin iubirea faţă de semeni dovedim că suntem născuţi din Dumnezeu, Sf. Apostol Ioan spunându-ne: „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8). Totodată, la judecata supremă şi dragostea reprezintă un criteriu de judecată (cf. Mt. 25: 31-46). Iar Părintele Liviu Stan, referindu-se la iconomia divină, ne arată ce rol important este deţinut de dragoste: „Este evident că mijlocul principal şi izvorul tuturor celorlalte mijloace folosite în această lucrare n-a fost altul decât dragostea cea necuprinsă a lui Dumnezeu faţă de oameni. Această dragoste este mijlocul folosit în iconomia divină pentru mântuirea oamenilor. Ea a determinat chenoza ca echivalent al jertfirii de Sine şi toate celelalte acte din cuprinsul iconomiei mântuitoare a lui Dumnezeu”. Dragostea/Iubirea este considerată şi un liant între Dumnezeu şi oameni, prin iubire având loc aceea comuniune a omului cu Dumnezeu, tocmai de aceea întâlnim o definiţie a iubirii în manualele teologice: „Iubirea este virtutea teologică prin care se realizează cea mai deplină unire cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu întreaga creatură”. Importanţa iubirii în creştinism reiese şi din faptul că şi în cadrul Sfintei Liturghii preotul rosteşte: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”’, „Iubirea este esenţa creştinismului, esenţa lui dogmatică şi esenţa lui morală”.

Dragostea este aşadar începutul tuturor lucrurilor, pentru că „Dumnezeu este iubire” (I In. 4: 8), iar Mântuitorul Iisus Hristos ne cere să ne iubim. Sf. Apostol Pavel ne arată, în imnul închinat dragostei (I Cor. 13), că dragostea este cel mai important lucru din viaţa noastră; chiar dacă avem toate celelalte daruri, dar dragoste nu avem, nimic nu mai contează. Şi datorită dragostei susţinem că religia creştină este superioară tuturor religiilor, creştinismul având un element unic: dragostea. „În creştinism, în relaţia credinciosului cu Dumnezeu, dispar distanţa şi teama, făcând loc unui dialog de iubire”. Şi pentru că am vorbit despre Decalog ca şi punct de referinţă pentru Legea mozaică, trebuie precizat şi următorul aspect: învăţăturile morale ale Vechiului Testament sunt bune şi de folos, dar desăvârşirea Legii ne vine prin Mântuitorul Iisus Hristos, Legea mozaică fiind: „o fază a evoluţiei omenirii spre desăvârşire”. Şi cât de frumos vorbeşte Părintele Ilarion V. Felea despre iubire: „În lume toate se învechesc, se uzează numai ce este veşnic nu. Trece chipul lumii acesteia şi tot ce trece produce durere […] nu mai este nici un bun veşnic afară de iubire, afară de farmecul şi fericirea pe care le creează în inimă iubirea iubirii”.

Diacon Nicolae CODREA