Adrian CRÂNGANU

De multe ori – cred că de mult prea multe, aşa încât, în nenumărate rânduri, uneori zile întregi am fost indispus din cauza asta –, aşadar de foarte multe ori m-am gândit la ceea ce, îndeobşte, se cheamă mândrie naţională. Sau demnitate, cred că e cam acelaşi lucru. Iar concluziile pe care le-am tras nu au fost decât în foarte rare cazuri favorabile. Mă refer la noi, ca popor.

Am promis, nu mai departe decât săptămâna trecută, că n-am să mai scriu despre politică. Am să încerc să mă ţin de cuvânt, chiar dacă am s-o fac la limită. Dar din nou nu suntem lăsaţi în pace, din nou suntem ameninţaţi cu degetul arătător şi iarăşi suntem pedepsiţi ca nişte copii proşti, să stăm, în colţul clasei, în genunchi, pe coji de nucă.

Eu zic că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat acum, dacă data trecută, la Bruxelles, când, iar aşa, am fost traşi de urechi, am fi rămas în picioare şi-am fi pleznit mâna care ne urechea pur şi simplu de pomană, fiindcă, de fapt, nu făcuserăm nimic rău. Aici, însă, intervine exact lucrul asupra căruia spuneam eu că am reflectat de nenumărate ori: mândria naţională. E un subiect despre care am mai vorbit şi pe care l-am întors pe toate feţele. Iar cea mai bună dovadă că nouă ne lipseşte ceea ce alţii au cu prisosinţă e că noi, românii, ne ducem de bunăvoie slugi la ei. Înainte de a continua cu ceea ce am de gând să spun, vreau să mai adaug că, atunci când vorbesc despre ceva, îmi place să o fac în cunoştinţă de cauză. Eu însumi am rămas fără serviciu acum câţiva ani, şi fără speranţe că-mi va mai putea fi vreodată bine aici. N-am plecat, cu toate că, aşa cum au plecat sute de mii şi milioane de alţi români, aş fi putut-o face şi eu. Nu mi-a fost niciodată frică sau ruşine să încalţ cizme de cauciuc, să-mi pun o cască de protecţie şi să iau un târnăcop ori o lopată în mână, sau să urc pe schele, sub soare ori în ploaie, tot aşa cum nu mi-a fost teamă şi nici ruşine să mă aşez în faţa foii de hârtie sau a calculatorului şi să-mi aştern acolo gândurile şi părerile. Dar am preferat să rămân aici. Toţi ceilalţi, aceia care au ales cealaltă cale, îmi râd acum în nas din maşinile pe care şi le-au cumpărat după nici un an de muncă dincolo. Eu sunt considerat fraier, ei şmecheri. Nu ştiu ei ce cred, dar eu zic că, după felul în care ne comportăm, am ratat până şi şansa de a fi umili, de a fi priviţi cu îngăduinţă; ca şmecheri ce ne credem, suntem demni doar de dispreţul lor, pe care acum ni-l arată cu vârf şi îndesat, prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt.

Despre asta vorbeam, despre mândria la care am renunţat şi demnitatea pe care am pierdut-o. Şi despre felul în care suntem trataţi. Europa – o parte a ei – ne trage iarăşi zdravăn de urechi, chiar zilele astea, şi pregăteşte cojile de nucă în colţul clasei. Ca un elev la şcoală, ridic mâna, fiindcă am şi eu ceva de spus: Drepţi! Pe mine mă ţin toate încheieturile, şi gleznele şi genunchii, şi coloana vertebrală. Dar mai ales inima.