Adrian CRÂNGANU
După mulţi, foarte mulţi ani petrecuţi în presă – aş putea să spun, fără a greşi prea mult, după o viaţă de om –, cred că nimeni nu se mai îndoieşte că am văzut, am auzit şi am scris despre o mulţime de lucruri. Şi că am cunoscut o sumedenie de oameni, dintre cei mai diferiţi. De la boschetari, la parlamentari. De la mafioţi sicilieni, la miniştri sau ambasadori. Şi de la fiecare, aproape, am reuşit să păstrez câte o amintire: un gest, o vorbă, o expresie a feţei. Dar mai ales îi ţin minte pe cei despre care am scris, şi cu care m-am întâlnit după aceea. Au fost zeci, dacă nu sute de cazuri, şi fiecare a reacţionat altfel. Cu timpul, însă, am început să-i cunosc, iar acum ştiu cum să vorbesc cu fiecare.
La început n-a fost aşa. Aveam emoţii, uneori mi-a fost chiar frică, cu toate că eram conştient că dreptatea e de partea mea. Acum vreo zece ani, cineva – la vremea aceea primar – a venit în redacţie şi, nici una, nici două, a început să mă înjure ca la uşa cortului. L-am înjurat şi eu la fel de urât, l-am luat de braţ şi am vrut să-l scot din birou, şi nu m-am oprit decât în clipa în care omul şi-a dat seama că m-a confundat. Chiar şi aşa, tot am vrut să-l dau afară, în numele colegului pe care vrusese de fapt să-l înjure. Pentru că nu aşa tratezi un ziarist. Indiferent ce-ar fi scris despre tine.
Altă dată, am fost ameninţat, ba că mi se va rupe o mână, ba un picior, ba că am să mănânc cu paiul. N-am băgat în seamă prostiile astea, fiindcă, între timp, mai învăţasem ceva: în prima fază, cel despre care scrii vede negru în faţa ochilor, şi pe urmă se linişteşte. Toţi, fără excepţie, procedează aşa. Iar cei mai înţelepţi – şi am întâlnit destule cazuri – lasă lucrurile aşa cum sunt. Nu dau drepturi la replică, nu vor dezminţiri, nu fac valuri. Şi în câteva zile lumea uită. A fost sfatul pe care l-am dat întotdeauna celor pe care am vrut să-i ajut. Pentru că experienţa m-a mai învăţat ceva: cu presa nu e bine să te pui rău. Indiferent cine ai fi.
Îmi vine acum în minte o întâmplare pe care nici eu, nici colegii mei de atunci nu cred că o vom uita vreodată. Am scris, odată, despre un primar care făcuse nişte afaceri cu terenuri într-o staţiune, dar fiecare cuvânt avea acoperire în documentele pe care mi le procurasem şi le ţineam în birou, în caz că va fi nevoie de ele. A doua zi după apariţia articolului, am primit, ca drept la replică, un fax. Era atât de lung, încât l-am întins în două birouri şi l-am măsurat cu ruleta. Avea opt metri şi jumătate. Imediat l-am sunat pe primar şi i-am explicat ce şi cum. După două minute, mi-a spus că pot să rup faxul cu pricina, fiindcă, din punctul lui de vedere, el o lasă baltă.
Acum, de exemplu, aş scrie doar câteva cuvinte, despre un subiect la ordinea zilei. Anume, că, fiindcă noi, românii, nu ne putem înţelege, ungurii ne conduc de 21 de ani încoace, fără întrerupere, în propria noastră ţară. Şi aştept un fax. Sau tăcerea. Uneori, e cel mai convingător drept la replică.
