Când am de făcut un drum mai lung cu trenul ori cu maşina, ca pasager, fiindcă eu n-am condus niciodată, şi am explicat în câteva rânduri şi de ce nu m-am atins în viaţa mea de volan, atunci, deci, când călătoresc, îmi bag căştile în urechi şi ascult la radioul de pe telefonul mobil. Cel mai adesea muzică, şi cu ochii închişi, fiindcă aşa evadez într-o lume infinit mai frumoasă decât cea pe care aş vedea-o prin parbrizul maşinii ori pe fereastra trenului, dar uneori se mai nimereşte să aud şi ştiri sau comentarii, dacă drumul e lung. Adevărul e că, de cele mai multe ori, ce se dă acolo pe-o ureche îmi intră, pe alta îmi iese, dar se întâmplă să mai aflu şi lucruri interesante ori să văd că şi alţii gândesc aproape ca mine şi văd lumea din tribuna în care stau şi eu. Părerile pe care le ascult şi comentariile de care ţin cont vin întotdeauna de la oameni care, înainte de a ajunge să vorbească la radio, au fost, cei mai mulţi dintre ei, ziarişti de presă scrisă. Poate e o idee fixă şi greşită de-a mea, însă doar în ei am încredere. Am fost întotdeauna convins că presa scrisă e mama jurnalisticii, fiindcă din ea poţi pleca oriunde şi, mai uşor sau mai greu, te înveţi cu microfonul ori cu camera de luat vederi. Odată, însă, ce ai lucrat în radio sau televiziune, e aproape imposibil să înveţi să scrii cu adevărat bine. Din păcate, le-am simţit pe pielea mea pe toate cele despre care am vorbit.
Aşadar, chiar zilele trecute ascultam la căşti, când redactorul de la radio a vorbit despre ceva ce mi-a atras atenţia şi m-a făcut să deschid ochii. Era foarte supărat şi zicea că, în România, printre alte mii de lucruri anormale care se întâmplă în fiecare clipă, unul le întrece pe toate. La noi, spunea el, Statul e principalul acţionar în absolut toate firmele private. La prima vedere aşa ceva pare o gogomănie fără margini, dar explicaţia a fost simplă ca bună ziua şi de o logică fără cusur. Statul, deci, prin pârghiile pe care le are la îndemână şi prin mecanismele pe care a ştiut să şi le construiască, monstruos şi tenace, în loc să-şi vadă de treaba pentru care noi îl plătim, caracatiţa asta uriaşă, aşadar, pe care nimeni n-o mai poate controla cu adevărat, îşi bagă nasul în toate firmele private şi le umple de oameni trimişi „cu dedicaţie”. Mai pe româneşte, cu proşti de dau în gropi, care nu ştiu să facă absolut nimic şi cărora rotiţele care pun în mişcare angrenajul odios care ne sugrumă în fiecare zi n-au reuşit să le găsească un loc călduţ, ascuns şi bine plătit, de bugetar. Sunt clienţii politici de mâna a doua pe care, dacă nu-i angajează, privatul poate să-şi ia adio de la firmă. Controalele l-ar călca în picioare şi niciun privat nu e suficeient de curat încât să nu fie şantajabil Colegii mei le ziceau „veniţi cu dedicaţie”. Toate redacţiile prin care am trecut au fost pline de ei. Eu, cel puţin, când a fost să primesc unul, m-am împotrivit din toate puterile. Am rezistat o săptămână, până când singurul şef care era peste mine a semnat în locul meu. În ecuaţia pe care Statul îşi pusese în cap să o rezolve, eu eram cifra zero.
La puţin timp de la întâmplarea aceea, am plecat eu. M-am dus în radio dintr-un milion de motive, dar nu ele sunt importante, ci modul cum am ajuns acolo. M-au vrut ei. Nu fiindcă aş fi un bun orator, fiindcă nu sunt. Sunt mai degrabă eu însumi în faţa foii de hârtie, decât a microfonului. Le-a plăcut însă vocea mea, m-au chemat, m-am dus, dar nu m-am simţit niciodată în largul meu citind ştirile. Mă simţeam bine scriindu-le. Şi, odată cu mine, au mai sosit două fete. Li se spunea „dedicaţiile muzicale”.
Restul drumului n-am mai putut să fiu atent la ceea ce auzeam la radio. M-am gândit doar că trăim vremuri urâte. Şi m-am hotărât să-mi pregătesc umbrela şi să scot din dulapul de istorie paltonul, fularul, căciula şi mânuşile. Un frig politic pătrunzător mi-a intrat în oase…
Adrian CRÂNGANU
