L-aţi văzut vreodată pe Dumnezeu? Eu, unul, nu. Dumnezei, însă, din păcate, am văzut destui.
Poate că de data asta aş fi scris despre cu totul altceva, nu ştiu exact despre ce anume, fiindcă nedreptăţile şi ticăloşiile stau la coadă să prindă un loc la rubrica asta, numai că azi-dimineaţă am auzit la ştiri că numărul bugetarilor creşte cu câte o mie în fiecare lună. De aici şi până la ideea cu dumnezeii n-a fost decât un pas. De aia am şi început aşa. Fiindcă în Iadul în care cei mai mulţi dintre noi ne perpelim la foc scăzut, Raiul face angajări.
Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că până la urmă tot aici aş fi ajuns, oricât mi-aş fi căutat alt subiect, pentru că, în urmă cu doar o zi, am mai avut un motiv să mă enervez, însă până seara m-am mai calmat, dar recunosc că mi-a trecut de câteva ori prin minte să mă ocup de el. Până la urmă mi-am zis că se încadrează numai bine în construcţia articolului, aşa cum am gândit-o eu.
Pot să se supere profesorii pe mine cât or vrea, dar, în ordinea cronologică din capul meu, ei sunt primii dumnezei pe care i-am întâlnit. Cum tocmai am spus, cu o zi înainte am aflat că s-au făcut foc şi pară pe ministrul Cîmpeanu, numai fiindcă a avut tupeul să le zică în faţă că, dacă şi-ar vedea cum ar trebui de şcoală, elevii n-ar mai avea nevoie de meditaţiile lor. Un adevăr rostit târziu, chiar prea târziu aş spune eu dacă m-ar întreba cineva. Povestea asta e veche, e cel puţin de pe vremea când eram eu copil, numai că atunci meditaţiile se făceau ca să iei treapta ori să intri la facultate, nu pentru un amărât de 5 la chimie. Ce nu le-a spus ministrul, cu toate că, zic eu, era obligat s-o facă, e că un an au fost plătiţi regeşte pentru şcoala online, cu toate că jumătate dintre dascăli nu fac diferenţa între un mouse şi-un târnăcop.
Alţi dumnezei ar fi doctorii. O amintire cu unul dintre ei o să mă bântuie probabil toată viaţa, dacă nu-mi dă pace nici acum, după 25 de ani. În ea, un medic cărunt, căruia, nu ştiu de ce, dar în tot timpul ăla i-am văzut doar gura mare şi dinţii care mestecau miez de nucă, mi-a trântit fiul, o mogâldeaţă de om, pe un pat de spital, şi m-a trimis, calm, în oraş să cumpăr tot felul de medicamente şi alte prostii, nu mai ţin minte ce, nici n-aveam cum, fiindcă mă dădeam de ceasul morţii să aflu ce are copilul, şi doar gândul că el l-ar putea face bine m-a oprit să nu-i trag un pumn direct în nas.
Mi-e parcă tot mai greu să mă strecor, să-mi croiesc drum prin hăţişul de bugetari cu care am de-a face aproape la tot pasul. Oriunde mă duc, şi dacă doar trebuie să trec strada şi prin preajmă se plimbă în dorul lelii doi jandarmi sau doi miliţieni, se uită la mine de parcă aş fi violat cinşpe babe şi-aş avea vreo douăzeci de crime la activ.
Să te ferească Dumnezeu de dumnezeii de la Finanţe, ca să nu mai vorbesc de dumnezeii de la Judecătorie! Pentru ăştia din urmă, după umila mea părere de nepriceput într-ale religiei, cred că ar trebui să se inventeze un cuvânt suprem, pe lângă care Dumnezeu să pară un simplu muritor de rând. L-ar merita cu prisosinţă, aşa cum îşi merită şi pensiile speciale.
Nu ştiu ce să zic, dar am impresia că uneori văd lumea mai frumoasă decât e în realitate. Azi mi-am permis să nu mai fac greşeala asta, cu atât mai mult cu cât, în timp ce scriam, mi-am adus aminte că acum vreo săptămână un prieten care ştie perfect diferenţa dintre un mouse şi-un târnăcop s-a uitat lung la plicul de salariu şi-a mormăit, scurt, ceva. Dumnezeii mă-sii!
Adrian CRÂNGANU